DIRIJORUL FANFAREI MUTE
Dirijorul Mircea Câcu a ajuns, iată, la 70 de ani! O viață întreagă a fost dedicat muzicii. O viață! A crezut în forța taumaturgică a mântuirii prin cultură. Nu e ușor ca decenii la rând să te ocupi de fanfare, într-o lume în care este foarte greu să ții împreună o formație de doi – trei oameni ... dar Mircea Câcu asta a făcut. Mii de copii și de tineri au trecut prin magia pe care omul acesta le-o punea la îndemână. Unii foarte talentați, alții mai puțin dar toți iubitori de muzică.Ore nesfârșite de repetiții ...
Dacă dirijorul le-ar aduna, ar reieși că în viața aceasta, mai mult a cântat decât a dormit ... sau mai exact, i-a învățat pe alții să cânte la un instrument. Pentru mulți dintre noi, o fanfară pare ceva ușurel. Sufli și tu într-un trombon sau o trompetă și gata! Dar cel care trebuie să ducă la bun sfârșit un marș, sau un imn știe prea bine cât efort stă în spatele acestor melodii, atât de relaxante, atât de suave! Dar într-o bună zi, dirijorul a ieșit la pensie. Alămurile au amuțit și din cântecele acelea solemne nu a mai rămas decât un capăt de neliniște ... și de îngrijorare
Nu, dirijorul nostru nu a obosit chiar dacă râvna lui istovitoare ar trebui să-i dea dreptul la asta. Desigur, cartea de muncă - supusă unei numerologii extrem de exacte – l-a anunțat că a muncit destul.
Ei, dar ce mesaj poate să transmită o biată carte de muncă unui artist care ar mai avea multe de spus…
Și totuși… dacă dirijorul nu a ostenit încă, se pare că lumea i-a luat-o oarecum, înainte… iar cei mai obosiți par a fi, în mod straniu, chiar oamenii tineri ...
cei care ar trebui să debordeze de entuziasm, cei care ar trebui să fie fericiți că degetele lor se pricep să smulgă din ceruri, sonuri și emoții.
Da, Maestrul este resemnat și liniștit. Atât a mai rămas din toate: resemnare și liniște… De undeva, se aude vag, un trombon ... este marșul funebru, este susurul grav de dinaintea stingerii. Dirijorul mai mângâie odată toate instrumentele, încet, pe rând, cu duioșie, ca pe niște copii triști, cu care nu mai vrea să se joace nimeni.
Notele marșului triumfal sunt acoperite de un vaier venit parcă din altă lume
Încet, se va face liniște...
vor cânta doar privighetorile cu glasul contaminat de pesticide. Va veni o vreme în care instrumentele acestea vor fi spânzurate ici – acolo, prin muzee ... dar poate că totuși, cântul o să se salveze cumva și-și va căuta o nouă albie, într-un alt timp… SPONSORI:
