Conştiinţa morală. Păcatul (1)

Înainte de a discuta despre păcat şi păcate, voi stărui puţin asupra ideii de conştiinţă morală, cu ajutorul căreia putem cunoaşte şi înţelege legile morale. Conştiinţa morală/cugetul reprezintă acea putere sădită de Dumnezeu în sufletul persoanei umane, care, întemeindu-se pe legile morale: 1. ne arată/indică ce este bine şi ce este rău; 2. ne îndeamnă să înfăptuim binele şi să luptăm, cu toate forţele, împotriva răului; 3. ne oferă o “negrăită mulţumire”/satisfacţie sufletească în clipa în care am ales virtutea; 4. ne mustră cu asprime, “fără cruţare”, în momentul în care am săvârşit păcatul. Sfânta Scriptură ne spune că, conştiinţa morală, luminată de credinţă, este călăuza de care trebuie să ţinem cont în orice împrejurare a vieţii noastre şi că orice faptă realizată fără acceptul ei semnifică un păcat: “Credinţa pe care o ai, s-o ai pentru tine însuţi, înaintea lui Dumnezeu. Fericit este cel ce nu se judecă pe sine în ceea ce aprobă! Iar cel ce se îndoieşte, se osândeşte, fiindcă n-a fost din credinţă. Şi tot ce nu este/vine din credinţă (conştiinţa luminată de credinţă) este păcat” (Romani XIV; 22-23). Conştiinţa morală se îndreaptă către voia liberă a omului, cu care acesta a fost împodobit de Creator. Voinţa liberă sau libertatea de voinţă este o putere/însuşire a sufletului, prin care, “dintre mai multe fapte, alegem şi ne hotărâm pentru cea mai bună, o săvârşim şi suntem gata să răspundem pentru ea înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor”. Datoria creştinului credincios este aceea de a se decide, în mod statornic, pentru fapte bune, pentru virtuţi: “Pentru că a Lui făptură suntem, zidiţi în Hristos Iisus spre fapte bune, pe care Dumnezeu le-a gătit mai înainte, ca să umblăm întru ele” (Efeseni II; 10). Cu toate acestea, se întâmplă să ne abatem, uneori, de la legile morale, să neglijăm strigătele conştiinţei şi să alegem păcatul... Păcatul este “neîmplinirea poruncilor impuse de legea dumnezeiască” sau “călcarea voii şi a poruncilor lui Dumnezeu”, putându-se săvârşi cu gândul, cu cuvântul şi cu fapta: “Oricine săvârşeşte păcatul săvârşeşte şi nelegiuirea, şi păcatul este nelegiuirea” (I Ioan III; 4). Păcatul implică trăirea unei vieţi imorale, în voia poftelor, a patimilor, a viciilor şi “a plăcerilor vinovate”. “Robia păcatului” constituie cea mai mare piedică în calea mântuirii şi a fericirii, fiindcă doar cel care este “liber de patimi” (nestăpânit de păcate) poate spune despre sine că este fericit. “Libertatea morală” – “neatârnarea de niciun păcat” – reprezintă piatra de temelie pe care se fundamentează viaţa creştină şi responsabilităţile persoanei umane. Este liber, din punct de vedere moral, cel care e “curat” şi împlineşte voia lui Dumnezeu: “Domnul este Duh şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate” (II Corinteni III; 17); “Şi aceasta, fiindcă ştiţi în ce timp ne găsim, căci este chiar ceasul să vă treziţi din somn; căci acum mântuirea este mai aproape de noi, decât atunci când am crezut. Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape. Să lepădăm, dar, lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă; ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte” (Romani XIII; 11-14). “Armele luminii” sunt legile şi poruncile divine, darurile/harurile Sfintelor Taine, învăţăturile cuprinse în Simbolul de Credinţă, virtuţile teologice/religioase şi morale, faptele milei trupeşti şi sufleteşti. “Lucrurile întunericului” se referă la păcat şi la “răutăţile lui”. Sfânta Biserică ne îndeamnă să ne ferim de “răutăţile păcatului”, fiindcă: 1. păcatul “dezbină şi strică firea omului”; 2. păcatul “îndepărtează sufletul de virtuţi”: “Dar acum nu eu fac acestea, ci păcatul care locuieşte în mine… Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc” (Romani VII; 17, 19); 3. păcatul “întunecă mintea, strică simţirea şi slăbeşte voinţa omului”; 4. păcatul “naşte frica, durerea şi suferinţa”: “Mai înainte de a fi umilit, am greşit; pentru aceasta cuvântul Tău am păzit” (Psalmi 118; 67); 5. păcatul “întinează sufletul omului”: “Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om… Nu înţelegeţi că tot ce intră în gură se duce în pântece şi se aruncă afară? Iar cele ce ies din gură pornesc din inimă şi acelea spurcă pe om. Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule. Acestea sunt care spurcă pe om…” (Matei XV; 11, 17-20); 6. păcatul “desparte pe om de Dumnezeu”: “Ci nelegiuirile voastre au pus despărţire între voi şi Dumnezeul vostru şi păcatele voastre L-au făcut să-Şi ascundă faţa ca să nu vă audă” (Isaia 59; 2); 7. păcatul “naşte nebunia şi moartea”: mândria lui Nabucodonosor l-a făcut să i se ia regatul şi să fie “alungat dintre oameni şi a mâncat iarbă ca animalele şi trupul lui era udat de rouă până când părul i-a crescut ca penele vulturilor şi unghiile ca ghearele păsărilor”, iar când s-a smerit, a mărturisit: “Acum, eu, Nabucodonosor, laud, înalţ şi preamăresc pe Împăratul cerului; toate faptele Lui sunt adevărate şi căile Lui drepte, iar cei ce umblă mândri poate să-i smerească” (Daniel IV; 26-34); “Pentru că plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viaţa veşnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani VI; 23), Care “a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoşi” (I Timotei I; 15). Putem vorbi despre: 1. păcatul originar sau strămoşesc, săvârşit de către protopărinţii noştri Adam şi Eva în Eden, cu care ne naştem fiecare şi de care ne curăţim prin harul Tainei Botezului: “De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el… Pentru că precum a împărăţit păcatul prin moarte, aşa şi harul să împărăţească prin dreptate, spre viaţa veşnică, prin Iisus Hristos, Domnul nostru” (Romani V; 12, 21); 2. păcatul actual sau personal, pe care îl face fiecare om şi de care ne eliberăm prin Taina Pocăinţei, a Mărturisirii (păcatelor) sau a Spovedaniei: “Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea” (I Ioan I; 8-9). Păcatele personale sunt de două feluri: 1. păcate de moarte sau grele (însemnând călcarea cu ştiinţă şi voinţă a unui punct însemnat din legea dumnezeiască; se numeşte “de moarte”, deoarece “prin acest păcat se răpeşte sufletului harul dumnezeiesc, care este viaţa lui, şi i se pregăteşte moartea de veci, adică chinurile iadului”); 2. păcate uşoare (referindu-se la “călcarea legii lui Dumnezeu într-un punct mai puţin însemnat sau călcarea unui punct însemnat fără ştiinţă sau voinţă”): “Dacă vede cineva pe fratele său păcătuind – păcat nu de moarte – să se roage, şi Dumnezeu va da viaţă acelui frate, anume celor ce nu păcătuiesc de moarte. Este şi păcat de moarte; nu zic să se roage pentru acela. Orice nedreptate este păcat, dar este şi păcat care nu e de moarte” (I Ioan V; 16-17). Dacă păcatele uşoare doar slăbesc legătura noastră cu Dumnezeu, păcatele grele nimicesc această legătură, atrăgându-ne mustrare/pedeapsă (spre îndreptarea noastră) din partea Lui şi înstrăinându-ne de semenii noştri. Doamne, dăruieşte-ne sănătate şi înţelepciune spre a cunoaşte, trăi şi mărturisi credinţa cea adevărată! Bibliografie: 1.“Biblia” sau “Sfânta Scriptură”, ed. cit. 2.“Catehism creştin ortodox”, ed. cit., pp. 205-214. 3. “Catehism ortodox”, ed. cit. pp. 126-127, 131-136. 4. “Catehismul creştinului ortodox”, ed. cit., pp. 126-130. 5. Sfântul Marcu Ascetul, “Despre cei ce-şi închipuie că se îndreptează din fapte”, în “Filocalia”, vol. I, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Membru al Academiei Române, Ediţia a II-a, Editura Harisma, Bucureşti cap. 41-42, p. 316 şi cap. 78, p. 320. 6. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, “Teologia Dogmatică Ortodoxă”, vol. III, tipărită cu binecuvântarea P.F. Părinte Teoctist, Patriarhul B.O.R., ediţia a II-a, EIBMBOR, Bucureşti, 1997, p. 91. 7. “Grădina de flori duhovniceşti”, tipărită cu binecuvântarea P.S. Justinian, Episcop al Maramureşului şi Sătmarului, Editura Bunavestire, Bacău, 2001, p. 293.