Mă simt proverb străbun, țării să-i fiu plocon;
De-ți amintesc de Creangă, de-un nud al lui Pallady
Român rămân, rămân român!
Că-s prunc în pragul vremii, prin colb sau pe cărare
Că Prutul mi-a fost cadă și codrul loc de joacă
Mă simt o cugetare, ofrandă-n lumea mare
Ce curge printre streșini cu gust de promoroacă.
Român rămân, rămân român!
Că-s fără de părinte, flăcău pe-o piatră albă,
Că fânu-mi dă sărutul primei iubiri oneste,
Mă simt o pecete lipită de o ie dalbă
Ursită să mă poarte pe file de poveste.
Român rămân, rămân român!
Că badea mi-e profesor și luna învățătoare,
Că iarba-i așternut și boncănitul pernă
Mă simt o sărutare pe riduri aspre-n soare
Trudind în lanuri și prin șuri, cioplind datina eternă.
Român rămân, rămân român!
Că-n rafturi am priceperi, din buchii mă adăp,
Că-n sertărașe stranii ascund mesaje lungi
Mă simt ceaslov cucernic, de junghi lumea să scăp.
Am vicii ordinare, pe care greu le-alungi.
Român rămân, rămân român!
Că printre brazde-adânci port fragede vlăstare,
Că lumea mică pare, pe ramură un glob,
Mă simt o stea tronând pân'la otare
S-aduc prinos în străchini și-n șure bob cu bob
Român rămân, rămân român!
Că-n sânge am dorință și pe piept frustrare
Că vreau să n-am dușman spre visul libertății,
Mă simt doar un tăciune, jăratic în mojare,
Ce zgândărit devine apostol al dreptății.
Român rămân, rămân român!
