Satu Mare este, de sute de ani, un oraș multicultural. Până în 1944, evreii reprezentau un segment etnic extrem de important și de benefic pentru viața economico-socială a orașului. Fabricanți, negustori, meșteșugari, artiști și dascăli, evreimea Sătmarului completa în mod cât se poate de armonios chipul unui oraș mic-burghez din Mittel Europa.
Dar armonia aceasta va dispărea în timpul celui de-al doilea război mondial, când peste 18.000 de evrei sătmăreni au luat drumul Auschwitzului. Este - de departe - cea mai mare tragedie prin care a trecut orașul. Apoi, cei scăpați cu viață s-au întors, numai pentru a pleca în Israel. Doar Sinagoga din centru, cimitirul de lângă gară și denumirea de ”Corsoul evreiesc” mai pâlpâie în memoria colectivă.
A, și mai există ceva! Niște clădiri, pe strada Petru Bran și Jean Calvin, unde cei ce urmau să fie deportați în lagărele morții au scris pe cărămida zidurilor, cu creionul, scurte mesaje, care mai pot fi citite și astăzi. Ca un Zid al Plângerii, oamenii aceia resemnați dintotdeauna, dar niciodată învinși, au scris înfrigurați ultimele cuvinte din viața lor. Și zidurile acelea, neștiute, sunt un monument anonim, dar sublim al Speranței, al mărturiei trecerii prin lume a unor oameni care au avut o singură vină în ochii fasciștilor și horthiștilor: cea de a fi evrei!
Ar fi destul ca fiecare din noi, în goana cotidiană, să găsim răgazul unei clipe și să încercăm să descifrăm marea și adânca lecție de omenie pe care evreii sătmăreni ne-au lăsat-o pe ziduri, pentru că ele reprezintă amprenta unei identități tragice și mărețe. Cred că oamenii aceia erau încredințați că un simplu rând, o semnătură oarecare vor putea vertebra cândva, ideea de normalitate și solidaritate, că într-o zi, soarele ar putea răsări pentru noi toți, la fel…
Adrian Lupescu
