În nord-vestul României, pe malurile Someșului, se află orașul Satu Mare, o localitate cu o istorie bogată și multiculturală. Un capitol important din această istorie este scris de șvabii sătmăreni, o comunitate de germani care a jucat un rol esențial în dezvoltarea economică, culturală și socială a regiunii.
Dacă vorbim despre etnicii germani de pe teritoriul României, cred că putem spune că sașii din Transilvania se bucură de o mai bună atenție din punct de vedere mediatic, turistic, însă nu același lucru se poate spune despre celelalte grupuri: șvabii bănățeni, sătmăreni, germanii regățeni, bihoreni, cei din Dobrogea, Bucovina sau Basarabia, țipțerii, landlerii.
Cine sunt acești oameni, de unde și când au venit, ce religie au, ce dialect vorbesc, ce a însemnat pentru ei conviețuirea de sute de ani pe teritoriul României de astăzi, cum arată prezentul lor?
Fiecare înseamnă o comunitate cu tradiții, mentalitate, cu o anumită rânduială ce ține de felul în care își construiesc casele, ocupații, obiceiuri, costume, până la mâncărurile pe care le poți gusta numai în casele lor. De-a lungul timpului, unele comunități, precum landlerii, au rămas insule identitare nealterate de cei din jur. Alții, precum șvabii sătmăreni, au asimilat mai multe elemente de limbă sau cultură, în special de la maghiari. Mai mult sau mai puțin numeroase, fiecare dintre aceste grupuri încearcă astăzi să supraviețuiască și să transmită spiritul ce i-a unit timp de secole, generațiilor următoare.
Șvabii sătmăreni își au originea în regiunile sudice ale Germaniei, în special în landurile Bavaria și Baden-Württemberg. Începând cu secolul al XVIII-lea, Imperiul Habsburgic, care controla la acea vreme Transilvania și Banatul, a inițiat un amplu program de colonizare pentru a repopula și a dezvolta economic aceste regiuni devastate de războaie și epidemii. Astfel, mii de coloniști germani au fost atrași de promisiunea pământurilor fertile și de privilegiile acordate de autorități, stabilindu-se în diverse părți ale Transilvaniei și Banatului, inclusiv în zona Satu Mare.
Odată stabiliți, șvabii sătmăreni au transformat rapid peisajul local. Harnici și pricepuți în agricultură, meșteșuguri și comerț, aceștia au introdus tehnici avansate de cultivare a pământului și au contribuit la dezvoltarea unor industrii locale. Satele și orașele în care s-au stabilit au cunoscut o prosperitate economică remarcabilă, datorită muncii și spiritului antreprenorial al acestei comunități.
De asemenea, șvabii au avut un impact semnificativ asupra vieții culturale și educaționale a regiunii. Școlile germane, bisericile și asociațiile culturale au jucat un rol esențial în păstrarea identității.
În Petrești, șvabii reprezintă aproape jumătate din populație. Acolo se află și Muzeul Șvabilor Sătmăreni, înființat în anul 1990 de Maria Nagy, fostă primăriță în comună, aproape 20 de ani. Dacă ajungeți la șvabii sătmăreni, să nu căutați case cu ziduri de piatră și garduri prin care nu se vede nimic, așa cum au sașii din sudul Transilvaniei. Oameni veseli și prietenoși, șvabii și-au construit case lungi, cu multe camere, iar în fundul curții, ca semn distinctiv, o șură imensă domină și în ziua de astăzi gospodăriile.
Arhitecturii șvăbești îi este caracteristică fațada specială, „Giebelfassade“ (fațadă cu fronton), apoi „Flur“-ul, deci târnațul (coridorul de-a lungul casei) și, ceea ce este foarte interesant, că grajdul era împreună cu casa, în continuarea bucătăriei. Chiar din bucătărie s-a putut intra în grajd, prima dată în Futtergang (locul unde se depozitau deci unde erau furajele, fânul) înainte de ieslea cailor. Acolo era un pat unde dormea un băiat al familiei, pentru a supraveghea grajdul și ca să se trezească dacă se întâmpla ceva.
În privința mobilierului, șvabii au preluat multe influențele maghiare. Tipice șvabilor sunt piesele de mobilier pictate cu albastru sau cele simple, precum Truhe, lăzile de zestre.
Fiecare casă are o pivniță sau două dedesubtul casei. Una era pentru furaje, pentru cartofi, zarzavaturi și sfeclă, cealaltă pentru vin. Tot acolo se ținea vara și laptele bătut, care se obișnuia să fie consumat lângă Strudli, ștrudelul specific gastronomiei șvăbești.
Agricultori și viticultori vestiți, șvabii au adus din Germania soiuri de viță de vie și sunt și astăzi neîntrecuți în producerea vinului. Comuna Beltiug este o renumită zonă viticolă, unde au adus cu ei tradiția, beciurile, soiurile specifice de viță de vie.
Șvabii sătmăreni fac parte din grupa șvabilor dunăreni, alături de cei colonizați în aceeași perioadă în Banat, dar și în teritorii aflate astăzi în Ungaria (Pecs), în Croația și Serbia. Au călătorit pe Dunăre în jos, pe Schwabenziller, Platten și Ulmer Schachtel (bărci specifice, plute sau bărci de mare capacitate, pentru transportul mărfurilor), în căutarea unei vieți mai bune. Au adus cu ei cunoștințele și obiceiurile locurilor natale, meșteșuguri, viticultură, arhitectură, comerț și rânduirea satelor (v. Charlottenburg la șvabii bănățeni).
Astăzi, patrimoniul șvabilor sătmăreni se confruntă cu provocarea de a-și căuta noi căi pentru a supraviețui și a fi redescoperit, spre a nu-și pierde urmele în casa mare a uniformității. Ca și în cazul sașilor, mulți au plecat înapoi, cei mai mulți în Germania, acum devenită ”a doua patrie”. Muzeul mare al șvabilor dunăreni este acolo unde a început călătoria lor acum trei secole, la Ulm. Alături de toate celelalte comunități, povestea șvabilor este o poveste specifică Transilvaniei, în care deși se vorbește în multe limbi, oamenii știu să se respecte și să se îngăduie reciproc.
Sursa:povestisasesti.com
