În viaţa noastră duhovnicească, se impune a fi evidențiată necesitatea existenței unui frâu în comiterea păcatului, prin intermediul căruia omul își poate struni pornirile păcătoase și își poate canaliza eforturile spre a trăi o viață bineplăcută lui Dumnezeu și aproapelui.
Diogene Laertios amintește că Platon, în vârstă fiind, s-a dus într-o zi la o prăvălie cu scopul de a cumpăra frâu și pinteni: frâul pentru cel mai ager elev al său – Aristotel și pintenii pentru cel mai lent în cugetare dintre discipolii săi – Xenocrate. Sfântul Vasile cel Mare folosește acest exemplu spre a ne arăta că omul are nevoie de un frâu pentru a îmboldi impulsurile trupului și de pinteni pentru a-și lua avânt pe drumul virtuții. Atât frâul, cât și pintenii sunt daruri ale minții/rațiunii, care verifică lipsa de disciplină și elimină lenea/trândăvia sufletului.
Viața constituie un urcuș permanent spre Dumnezeu, o călătorie ascendentă spre Cer. După fiecare treaptă urmează o altă treaptă. Când ai pus piciorul pe o treaptă trebuie să te concentrezi ca să realizezi o stabilitate, ca cu cumva plăcerea să te atragă înapoi, în locul/starea din care abia te-ai ridicat. Pe fiecare treaptă e nevoie să stabilești un echilibru în întreaga ta ființă, având întotdeauna în față ținta spre care te îndrepți. Nu poți călători fără o țintă. Trebuie să tinzi mereu spre ceva, spre Cineva, să te autodepășești, să-ți repeți continuu: „pot fi mai bun în bine decât sunt”. Această dorință de autodepășire nu implică mândria; nu-ți dorești să fii mai bun decât celălalt, ci mai bun decât erai tu însuți, ca din această „bunătate” să poți dărui și altora. După ce te ancorezi într-o virtute nu înseamnă că ai ajuns la capătul drumului, ci, cu atenție, cu trezvie, îți vei continua traseul spre a cuceri o nouă „redută”, o altă treaptă/virtute care ți se deschide înainte.
La orice nivel de cunoaștere ai ajunge, nu trebuie să ți se nască în suflet sentimentul de autosuficiență și de superioritate față de aproapele. Tot ce ai dobândit I se datorează lui Dumnezeu, Care a permis ca tu – prin concursul voinței tale libere – să ajungi într-un stadiu avansat în avântul tău spre El. Diavolul luptă ca tu să ai impresia că tot ce înfăptuiești ți se datorează în exclusivitate, trecându-L pe Dumnezeu pe planul secund. Aceasta este o capcană în care cădem mulți, având convingerea că totul ni se cuvine. Începem să ne concentrăm mai mult asupra problemelor cotidiene, asupra părții materiale, în timp ce sufletul este neglijat. Conștiința intră într-un stadiu de „amorțire”, de „adormire”, iar glasul ei nu mai reprezintă un criteriu de evaluare a faptelor comise, noi nemaiconștientizând unde, cum și cui am greșit. Diavolul ne învinge nu pentru că ne obligă să-i facem voia, ci pentru că sugestia lui coincide cu acțiunea noastră liberă. Astfel, în loc ca voința noastră să conlucreze cu Dumnezeu, ajunge să colaboreze cu „cel rău”.
Fiecare credincios poate traversa un asemenea moment de criză, deoarece drumul vieții implică urcușuri și coborâșuri. Când crezi că totul merge „strună”, atunci te poticnești și cazi. Niciodată nu trebuie să crezi că ești atotputernic, că este imposibil să greșești. De fapt, a greși este omenește. Important este ca din fiecare greșeală să extragem învățătura care se impune, esențial este să avem tăria de a face un pas în ridicarea noastră, reîntorcându-ne – prin pocăință sinceră – acolo de unde am căzut prin păcat.
Ori de câte ori ai cădea, trebuie să ai forța de a te ridica, știind că Dumnezeu te iubește, că are răbdare cu tine, că te așteaptă să faci din nou parte din ceata prietenilor Săi. Rupând legătura cu păcatul, te poți angaja iarăși pe calea spre Dumnezeu.
Preot dr. Cristian Boloş
