Meditaţii (10). Oare, dorim să iertăm?

O cauză a tensiunii existente în lumea actuală este generată de lipsa dorinței omului de a ierta. Cu toate că el este capabil de a realiza acest lucru, adică de a ierta, preferă să mențină o stare de incertitudine, întemeiată pe ură și invidie. În loc să aplaneze o situație conflictuală, survenită în urma unor discuții contradictorii sau în urma altor divergențe, alege să-și instaureze în suflet un zbucium teribil, urmărind decimarea psihică a așa-zisului adversar. Însă, de cele mai multe ori, din vânător devine victima propriilor scenarii diabolice, iar consecințele pot fi devastatoare atât în planul sănătății trupești și sufletești, cât și în planul social, familial și financiar. Iertarea este, am putea spune, o virtute exclusiv creştină. Până la întruparea Domnului Hristos, chiar dacă era cunoscută, iertarea nu era aplicată în cadrul relațiilor interumane. Fiecare persoană se considera îndreptăţită să se răzbune, să răspundă semenului său la bine cu bine, iar la rău cu rău. Este vorba despre celebra “lege a Talionului” pe care o întâlnim la poporul israelit: “să plătească suflet pentru suflet, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior, arsură pentru arsură, rană pentru rană, vânătaie pentru vânătaie” (Ieşire XXI; 23-25). Legea permitea omului să-şi facă dreptate. Pe de altă parte, Mântuitorul Iisus Hristos, Care mărturiseşte despre Sine că n-a venit să strice Legea şi proorocii, ci ca să împlinească ceea ce s-a scris, aduce cu Sine Legea iubirii şi a iertării, învăţând: “iertaţi şi veţi fi iertaţi” (Luca VI; 37). Iertarea este descoperirea pe care Dumnezeu o face neamului omenesc prin Fiul Său întrupat, iar importanţa ei colosală în societate reiese cu pregnanţă din rugăciunea Tatăl nostru: “Şi ne iartă nouă păcatele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Observăm că iertarea venită din partea lui Dumnezeu este condiţionată de iertarea pe care noi o îndreptăm către cei care ne greşesc, adică faţă de semenii noştri. Relația dintre om și Dumnezeu se bazează pe relația dintre om și om. Doar în măsura în care îl iertăm pe aproapele nostru putem îndrăzni să ne apropiem de Dumnezeu cu inima curată, fiindcă a ierta constituie cea mai frumoasă răzbunare (spune un proverb italian) şi cine iubeşte este în stare să ierte, conform înțelepciunii noastre populare. “Omul blând nu înclină spre răzbunare, ci mai mult spre iertare”. Aristotel a avut dreptate când a făcut această constatare, deoarece iertarea se fundamentează pe iubire, smerenie, bunătate, blândeţe. Ea antrenează toate virtuţile creştine şi dacă este pătrunsă de iubire, putem spune că este din toată inima, având un caracter deplin. Iertarea este cea care asigură buna convieţuire în comunitatea din care facem parte, în familie și în societate. Iertarea creştină are un rol terapeutic (vindecător), întrucât aduce linişte şi pace în sufletul celui care ştie şi poate s-o acorde. Când suferim o nedreptate ne considerăm victime și dorința de răzbunare începe să prindă contur în mintea noastră. Simțim o nevoie diabolică de a-l vedea pe cel care ne-a greșit suferind și el; ne gândim că l-am putea ierta doar cu condiția de a-l pune în postura de a se umili, cerându-ne/cerșindu-ne iertare şi reparând răul pe care ni l-a cauzat. Uităm că şi noi greşim atât faţă de semenii noştri, cât şi înaintea lui Dumnezeu, Care este prin excelenţă Iertare şi Iubire. Aşteptăm iertare şi iubire din partea aproapelui şi a Domnului, dar noi nu suntem capabili să le acordăm altora. Alteori spunem: “Te iert, dar nu te uit!” Însă, dacă iertăm şi nu uităm, iertarea noastră are un mare handicap, pentru că nu este completă. În acest caz, se menţin anumite resentimente faţă de cei care ne-au greşit, rămânând pe mai departe rezervaţi în privinţa acelora. Se impune să avem tăria de a ierta şi, în acelaşi timp, puterea de a uita, aducându-ne aminte de conversaţia Mântuitorului cu Sfântul Apostol Petru: “Atunci Petru, apropiindu-Se de El, I-a zis: Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui? Oare până de şapte ori? Zis-a lui Iisus: nu zic ţie până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte” (Matei XVIII; 21-22), adică la nesfârşit. Dumnezeu locuiește în sufletul în care domnesc iertarea și împăcarea. El este împărat al păcii. A ierta înseamnă a te situa pe drumul care duce la asemănarea cu Dumnezeu. Iertarea este cheia care ne deschide ușa spre ospățul Împărăției, prin împărtășirea cu vrednicie cu Trupul și Sângele Domnului Iisus Hristos. Iisus ne face o promisiune minunată: “de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc”, totodată avertizându-ne de ceea ne aşteaptă în caz contrar: “de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre” (Matei VI; 14-15). Un fapt este cert: fără iertarea lui Dumnezeu nu putem nădăjdui să moştenim Împărăţia Cerurilor, iar El ne iartă în măsura în care iertăm şi noi. Bibliografie: 1. Pr. Toma Chiricuță, “Anul în predici”, Ed. Anastasia, Buc., 1996, p. 225. 2. “Dicționar al bunei-cuviințe”, Maxime și proverbe, selectate și coordonate de Gh. Paschia, Ed. Albatros, 1973, p. 153.