Orice biruință presupune sacrificii și chiar suferință. Suferința izvorâtă din iubire și din dăruire este creatoare de fapte eroice. Această realitate este atestată de eroii patriei, care și-au vărsat sângele pentru libertatea și independența țării. Lacordaire afirmă că patria este biserica noastră vremelnică, după cum Biserica este patria noastră veșnică. Asemenea eroilor, mucenicii Bisericii – supuși unor crunte persecuții care vizau exterminarea religiei creștine – au preferat să-și dea viața pentru Hristos decât să se lepede de credința în El. Am putea afirma că mucenicii reprezintă modele de eroism. Mucenicii și eroii sunt persoane care nu s-au temut de moarte, întrucât știau că moartea reprezintă începutul unei vieți eterne. Amintirea lor va rămâne mereu vie în conștiința posterității. Atât Biserica, cât și istoria îi serbează cu mare solemnitate pe mucenicii și eroii care s-au jertfit pe altarul iubirii de Dumnezeu și de țară, trecând în rândul martirilor.
În cele ce urmează doresc să evidențiez faptul că mucenicii pot fi definiți pe drept cuvânt eroi ai creștinătății, având un rol deosebit în viaţa Bisericii și a creștinilor.
Mucenicul este cel care Îl mărturiseşte pe Domnul Iisus Hristos şi dreapta credinţă, primind moarte martirică. La început, creştinismul a trecut printr-o perioadă foarte grea. Puternicii vremii nu puteau tolera o religie care promova egalitatea între oameni, într-o epocă în care sclavia era încă în floare. Credinţa într-un singur Dumnezeu şi refuzul de a accepta cultul divinităţilor păgâne, era de neconceput, având în vedere multitudinea de zei existenţi în Imperiul Roman. Dacă mai adăugăm faptul că şi împăraţii romani aveau pretenţia de a fi adoraţi asemenea unor divinităţi, putem realiza ce impact a avut asupra vieţii religioase şi sociale apariţia unei religii, care punea mai presus de toate iubirea de Dumnezeu şi de aproapele (Matei XXII; 36-40). Refuzul creştinilor de a-l adora pe împărat ca zeu era considerat un act de împietate şi ofensă adusă “majestăţii imperiale”. Date fiind aceste considerente, creştinii au fost crunt persecutaţi de autorităţi, care vedeau în prezenţa acestora un mare rău şi cauza principală a tuturor nenorocirilor şi calamităţilor care se abăteau asupra Imperiului. De pildă, împăratul Nero (54-68 d.Hr.), după ce a asediat o parte a Romei (19 iulie 64), a fost suficient să arunce culpa asupra creştinilor ca să declanşeze o amplă persecuţie soldată cu nenumăraţi martiri sau mucenici, care mai bine renunţau la viaţa lor efemeră, decât la Împăratul Hristos, primind botezul sângelui. Mulţi au fost arşi de vii, relatează istoricul Tacitus, iar scriitorul bisericesc Tertulian scria că Nero a dat un decret care interzicea creştinismul prin formula: “nu e permis să existaţi voi”.
Politica de persecutare a creştinilor a continuat şi sub ceilalţi împăraţi care au urmat, culminând cu Diocleţian (284-305). Abia împăratul Constantin cel Mare, prin Edictul de libertate religioasă de la Milan, din ianuarie 313, a transformat creştinismul dintr-o religie interzisă şi supusă unor teribile persecuţii într-o religie permisă şi, apoi, chiar favorizată. Din acest moment creştinismul a început să cunoască o evoluţie înfloritoare, fiind consacrat ca o religie nu numai a maselor populare, ci şi a celor puternici. Putem afirma, aşadar, cu toată certitudinea că Biserica Creştină este zidită pe temelia sângelui vărsat din abundenţă de mucenici. Calendarul nostru bisericesc stă ca o mărturie perpetuă în această privinţă. Feţele lor senine şi luminoase la vederea cerului deschis care îi aştepta, curajul în faţa torturilor şi a pedepselor inventate de fanatismul şi brutalitatea lumii păgâne, iubirea lor faţă de Iisus Hristos, pe Care Îl mărturiseau cu toată fiinţa lor zbuciumată şi credinţa lor nezdruncinată într-o viaţă viitoare caracterizată prin fericire veşnică împreună cu Hristos, au uimit lumea greco-romană. După moarte, creştinii le-au cinstit moaştele şi icoanele, văzând în ele însăşi prezenţa martirilor.
Niciunul dintre martirii care şi-au dat viaţa pentru Hristos nu s-a simţit nefericit, scria Preasfinţitul Părinte Vasile Coman, deoarece toți aveau convingerea că nu merg spre moarte, ci spre viaţă: spre fericirea veșnică împreună cu Hristos. Ei au mers spre animalele sălbatice flămânde, spre spânzurători şi spre ruguri cu zâmbetul pe buze şi cu cântări de preamărire. Ei coborau treptele amfiteatrelor spre groapa cu lei şi-I cântau imne lui Dumnezeu. Ei ardeau din iubire pentru Hristos şi din dragoste pentru El îşi dădeau cu bucurie chiar şi viaţa. Ziua morții lor a devenit ziua nașterii; mucenicii au murit pentru viața pământească, dar s-au născut pentru viața cerească.
În pofida suferințelor de care au avut parte, mucenicii se bucurau pentru că Hristos era cu ei şi îi întărea. Ei erau convinși că durerile lor nu se puteau compara sub nicio formă cu toate chinurile îndurate de Iisus. “Suferinţele martirilor erau minuni în sine. Imaginea clară a martirului era a unei persoane care se bucura de liniştea raiului” şi al cărei trup era atins de gloria învierii spre o nouă viaţă. Datorită vieţii lor virtuoase, a suferinţelor îndurate pentru credinţa în Hristos, a dragostei lor faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, mucenicii au devenit “prieteni ai lui Dumnezeu” (Ioan XV; 14). Iubirea lor s-a preschimbat în nebunie; într-o nebunie sfântă. Ei erau “nebuni pentru Hristos”, după expresia Sfântului Apostol Pavel (I Corinteni IV; 12). Aşa se poate explica seninătatea lor în faţa morţii.
Aflându-se în preajma lui Dumnezeu, mucenicii mijlocesc prin rugăciune pentru noi, ascultând cererile noastre. În viaţa pământească, martirii s-au făcut următorii lui Iisus, constituind exemple sau modele vrednice de urmat de către fiecare creştin. Sfântul Pavel le scria celor din Corint: “Fiţi următori ai mei, precum şi eu sunt al lui Hristos” (I Corinteni XI; 1). Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată că cel mai bun mod de a-i cinsti pe sfinţi şi pe mucenici este imitarea lor. Vremurile s-au schimbat. Nu mai trebuie să mergem la moarte pentru Hristos în vederea mântuirii. Persecuţiile au încetat. Însă, urmarea lui Hristos se cere realizată de către fiecare creştin, transpunând viaţa Lui în a sa, o viaţă de dăruire totală, plină de iubire, iertare, bunătate, smerenie şi blândeţe. Tot în legătură cu datoria noastră de a-i cinsti de sfinţii mucenici, Fericitul Augustin zice: “Dacă-i iubim pe sfinţi, să-i imităm. Sfinţii mucenici au urmat lui Hristos până la a-şi da propriul lor sânge, până la a suferi după pilda Lui cele mai mari chinuri. Dar ei nu sunt singurii. După ei, izvorul sfinţeniei nu a secat. În grădina Domnului nu sunt numai trandafirii martirilor, ci şi crinii fecioarelor, iedera soţilor, violetele văduvelor. Să învăţăm, dar, de la aceşti sfinţi cum, fără a înfrunta suferinţele martiriului, un creştin poate şi trebuie să imite pe Hristos”. Apropiindu-ne de cei drepţi şi sfinţi prin imitarea vieţii lor, ne vom apropia de Însuşi Dumnezeu. Cinstindu-i pe sfinţii mucenici, Îl preamărim pe Acela Care i-a făcut vase alese ale sfinţeniei, adică pe Dumnezeu. Sinodul VII Ecumenic de la Niceea (787) hotărăşte clar: cei care nu-i cinstesc pe “martirii cei măriţi” să fie anatema.
Creştinii primelor veacuri i-au învins pe păgâni prin iubire și prin eroism. Această iubire ar trebui să domnească şi între noi, creştinii de azi. Oare, noi am fi în stare să ne dăm viaţa pentru Hristos şi Evanghelia Sa? Se impune ca şi noi să vedem în fiecare semen pe Hristos şi să avem atâta dragoste faţă de aproapele încât să fim gata să ne punem sufletul propriu pentru el după cum ne sfătuieşte Mântuitorul nostru, spunând: “Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții” (Ioan XIII; 34-35). Prin iubire ne lepădăm de egoism şi ne unim cu ceilalţi. Această iubire dă putere, înţelegere şi frumuseţe sufletelor noastre. Cel ce iubeşte cu adevărat biruieşte orice pornire spre rău. Iată cât de emoţionant îi prezintă Sfântul Apostol Pavel pe adevăraţii urmaşi ai lui Hristos: “Până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm; suntem goi şi suntem pălmuiţi şi pribegim. Şi ne ostenim, lucrând cu mâinile noastre. Ocărâţi fiind, binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm. Huliţi fiind, ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi” (I Corinteni IV; 11-13).
Mântuitorul Iisus Hristos ne îndeamnă: “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Matei V; 44). Acesta este spiritul creştin autentic, un ideal greu de atins, dar nu imposibil, fiind în conformitate cu “Legea de aur” a creştinismului, enunţată tot de către Domnul nostru: “Toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor, că aceasta este Legea şi proorocii” (Matei VII; 12). Să ne străduim să mergem pe calea care duce în Împărăţia Cerurilor şi la fericirea după care tânjeşte sufletul nostru, ştiind că cel mai fericit dintre oameni este acela care se aseamănă cel mai mult cu Dumnezeu. Această asemănare se dobândeşte printr-un efort personal susţinut, prin împlinirea voii şi a poruncilor lui Dumnezeu, fiindcă Împărăţia lui Dumnezeu se ia cu asalt şi doar cei virtuoşi o cuceresc, precum au dobândit-o mucenicii, eroii creștinătății.
Bibliografie: 1. P.S. Vasile Coman, Episcopul Oradiei, “În apărarea unității credinței străbune”, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, Oradea, 1989, p. 198. 2. Peter Brown, “Cultul Sfinților”, trad. Doina Lică, postfață Mitropolit Nicolae Corneanu, Editura Amarcord, Timișoara, 1995, pp. 86-87. 3. Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, “Teologia dogmatică”, tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul B.O.R., Editura IBMBOR, București, 1991, p. 288.
Preot dr. Cristian Boloş
