Crăciunul la români
Crăciunul este o sărbătoare principală anuală, la fel ca în majoritatea statelor creștine. Crăciunul a fost introdus odată cu apariția creștinismului în România.
Sărbătoarea Nașterii Domnului se ține pe 25 decembrie și se continuă cu încă două sărbători ortodoxe pe 26 și 27 decembrie.
În ajunul Crăciunului, în toate satele din țară, începe colindatul. Copiii vestesc Nașterea Domnului și sunt primiți cu bucurie de gazdele care îi răsplătesc cu mere, nuci și colaci.
În Țara Oașului și în Maramureș, cei care colindă sunt și oameni în toată firea. Obiceiul este să treacă pe la fiecare casă iar apoi, cu tot cu gazdele care i-au omenit, să continue colindatul. Postul Crăciunului ia sfârșit și fiecare se poate bucura de mâncărurile rituale: preparatele din porc, sarmalele, colacii și cozonacii, prăjiturile și vinul. Cele trei zile de sărbătoare ale Crăciunului aduc liniște și pace în case. Există și o perioadă de post culinar și spiritual ce se ține înaintea Crăciunului, timp de șase săptămâni sfârșindu-se în noaptea de Crăciun. În ajun de Crăciun există obiceiul de a se împodobi în casă sau în curte un brad cu diferite globuri, cu beteală ori cu bomboane de ciocolată numite saloane.Cele trei zile de Crăciun sunt 25, 26 și 27 decembrie. În aceste zile sfânte se respectă tradiții vechi de sute de ani. Colindatul este unul dintre aceste obiceiuri. Atât grupuri de copii cât și grupuri de adulți se strâng laolaltă și merg să colinde la casele vecinilor sau la casele altor oameni. Atunci se cântă „O ce veste minunată”, o melodie foarte veche și foarte populară în popor, cât și „O brad frumos”. Totodată colindătorii sunt serviți cu produse alimentare (colaci făcuți în casă) sau bani. Persoanele de origine slavă din România sărbătoresc Crăciunul și în data de 7 ianuarie, pentru că de fapt Crăciunul lor este pe acea dată la două săptămâni după Crăciunul românesc, ortodox.
(Un vechi obicei al românilor din satele unor zone ale țării, ca de pildă cele din Oltenia, era acela ca în Ajunul Crăciunului, gospodarii să se trezească dimineața devreme, să facă focul în sobă și cu o rămurică a unui pom din grădină să jăruiască jarul stând la gura sobei și să spună: “Bună dimineața lui Ajun! /C-a venit într-un ceas bun /Să ne-aducă:porcii grași și unturoși /Și oamenii sănătoși; /Vacile cu viței, oile cu miei, scroafele cu purcei, cloștile cu pui, găinile cu ouă......și tot așa se continua cu ceea ce gospodarii doreau să aibă, ca în final să se spună: La anul și la mulți ani!)
Cântarea cântecelor de stea este o parte foarte importantă din festivitățile Crăciunului românesc. În prima zi de Crăciun, mulți colindători umblă pe străzile acoperite cu zăpadă ale orașelor și satelor, unii ținând în mână o stea făcută din carton și hârtie, cu scene biblice pictate pe ea si cantand colinde.
Tradiția din România cere ca cei mici să meargă din casă în casă, cântând cântece de stea și recitând poezii sau legende, pe toată perioada Crăciunului.
Ionică Moldovan
Copil la mormântul mamei
Eliana Popa
Este noaptea de Crăciun, stele mii se-aprind tiptil,
Prăbușit lângă o cruce plânge-un suflet de copil.
Are haina zdrențuită și în suflet multă jale
De trei zile stă de veghe la mormântul maicii sale.
,, - Doamne, spune-mi, unde-i mama?
Vreau să știu că este bine
Îmi spunea cu ochii-n lacrimi că ea va veni la Tine.
Vreau s-o-ntreb de ce nu vine, să o văd...măcar în vis
Vino, mamă! Chiar și-o clipă, să te văd...cum mi-ai promis !
Este înghețat mormântul, ți-o fi frig în cripta rece
Am venit să te-ncălzesc până iarna asta trece!
Ți-am adus învelitoare, păturica cea de lână
Să-ți mai dezmorțească, mamă, trupul tău ce stă-n țărână!
E Crăciunul! Și sunt singur, mă gândesc că, poate, azi
Te-oi vedea în chip de înger printre cetina de brazi.
Poate-n noaptea asta sfântă, când Hristos în lume vine,
Când în cer deschisă-i calea, vei veni și tu la mine.
Acum ești departe, mamă, într-un loc acolo sus,
Nu-mi mai cânți colinda veche despre Pruncul Sfânt, Iisus
Și mi-e tare dor de tine...arde doru-n piept ca jarul
De-aș avea așa putere să trec cerului hotarul!
Printre îngeri să te caut, printre florile din rai,
Să m-ascund și eu în locul unde tu, măicuță, stai...
Și de m-o vedea Hristos, îi voi povesti de noi
Și-am să-L rog plângând, măicuță, să te-aducă înapoi!
Și de n-o vrea să te lase să te-ntorci acas’ cu mine
Am sa fug la Maica Sfântă să se roage pentru tine.
Să fim iarăși împreună în căsuța noastră mică,
Să nu zaci cu trupul, mamă, într-o groapă, singurică!
Doamne-n noaptea asta sfântă, odrăslește bucuria
Că Te naști din nou în iesle din Măicuta Ta, Maria!
Îngerii coboară-n taină...cade pulbere de stea...
Dă-mi o aripă de înger să zbor la măicuța mea!”
Cade pulbere de stele peste cripta înghețată
Un copil vegheat de îngeri trece prin a morții poartă,
Către maica lui iubită ce-l așteaptă în lumină
Și-mpreună, fi-vor veșnic în a cerului Grădină!
Adusă de Irina Zaha
Adrian Păunescu
(1943 – 2010)
Rugă pentru părinți
Enigmatici si cuminţi
Terminîndu-şi rostul lor
Lîngă noi se sting şi mor
Dragii noştri, dragi părinţi.
Cheamă-i Doamne, înapoi
Că şi-aşa au dus-o prost
Şi fă-i tineri cum au fost
Fă-i mai tineri decît noi.
Pentru cei ce ne-au făcut
Dă un ordin, dă ceva
Să-i mai poţi întîrzia
Să o ia de la-nceput.
Au plătit cu viaţa lor
Ale fiilor erori
Doamne, fă-i nemuritori
Pe părinţii care mor.
Ia priviţi-i cum se duc
Ia priviţi-i cum se sting
Lumînări în cuib de cuc
Parcă tac şi parcă ning.
Plini de boli şi suferinţi
Ne întoarcem în pămînt
Cît mai sîntem, cît mai sînt,
Mîngîiaţi-i pe părinţi.
E pămîntul tot mai greu
Despărţirea-i tot mai grea
Sărut mîna, tatăl meu!
Sărut mîna, mama mea!
Dar de ce priviţi aşa
Fata mea şi fiul meu
Eu sînt cel ce va urma
Dragii mei mă duc şi eu.
Sărut mîna, tatăl meu!
Sărut mîna, mama mea!
Rămas bun, băiatul meu!
Rămas bun, fetita mea!
Tatăl meu, băiatul meu,
Mama mea, fetiţa mea!
ESEU
BOGĂȚII SUFLETEȘTI
Când privești la scumpetea din jur, te feliciți încă o dată că ai luat cu tine niste biscuiți și o sticlă cu apă. Mama mereu îmi zicea ,, ia cu tine un sandviș și o apă că nu știi pe unde ajungi!” Da, ce înveți în cei șapte ani de acasă rămâne întipărit!
Sunt în aeroport și cum am venit prea devreme, pierd timpul pe aici. Compar prețurile. Doar mă uit. Nu cumpăr nimic. Mai scump decât la Paris sau Londra în aeroportul din Cluj. Nu pricep de ce! Unde mai pui că, din pricina prețului, zac în vitrine și s-ar putea să fie la limita termenului de expirare. Am pățit-o! Îmi scutur gândul din cap și trec mai departe. Așa ceva, înainte dedezgustător, e cumplit, o imagine a decăderii irevesibile a omului în stupiditatea infinită a lăcomiei.
E frumos și nostalgic în aeroporturi. Îmbrățișări, lacrimi , despărțiri și reîntâlniri. Da. Pe fereastra luminată de razele prietenoase ale unui soare timid, de început de decembrie, dansează fumegând urme de nori trecători, în traiectorii răsucite și piruete fabuloase, se cuprind, se încing, se mistuie ca într-o iubire interzisă (asta doar în imaginație)… în realitate e o vreme cenușie la Cluj și cam un grad Celsius timid, timid.
Miroase a sărbătoare peste tot. Brazi împodobiți, ornamente sclipitoare, colinde pline de speranță, un prunc, un mântuitor se naște. Magia sărbătorilor, cu bucurii triste și tristeți vesele, vine neclintit și anul ăsta, nu ne ocolește, moșul e bun și iubitor, vine cu sania și renii. Mai nou și cu avionul. Dacă cumperi din timp biletele e totul mai ieftin așa că de ce să te plângi? Că un sandviș costă zece euro? O nimica toată. Și la urma urmei nu trebuie să mănânci. Nu mai bine postești, doar ești român și credincios din tată în fiu, din mamă în fiică…face bine la organism și poți medita în voie. Meditez. Respir în voie, mă simt liberă, privind pânza mai mult gri a cerului, peste câteva ore voi fi acolo, dansând tango cu norii albi . Ce plăcut e să visezi și e gratis, e pentru toți, chiar și pentru noi, românii patrioți care nu ne părăsim țara… Nu! Niciodată!
Mai avem probleme cu diabetul, și cu inima, ne dor picioarele, din când în când șalele, ne e frică de spitale si de ziua de mâine… dar, în rest e ok. Suntem români, învățați cu toate! Vin sărbătorile când toți suntem mai buni, mai înțelegători, mai carismatici, trai pe abundență și stomacuri pline, pentru câteva zile, uităm de voturile proaste, sau nu, închidem ușor ochii satisfăcuți, colindătorii sunt pe drum, afară ninge ca în povești. Crăciun fericit! Și… La mulți ani!
S-a ajuns prea departe în lumea asta (despre lăcomie vorbesc), departe rău. Și…cel mai rău nu e că ,,s-a ajuns prea departe”, e rău că nu mai ai unde te întoarce! Dar cel mai rău, totuși, e să te împaci cu ideea, să te resemnezi, să capitulezi. Și apoi să te lupți cu vinovăția.
Ai văzut vreodată o rață udă? (de exemplu…) Ele traversează apa, dar nu se udă la contactul cu apa. Poate, poate dacă aș fi vreuna din ele,o rață zburătoare, aș lua drumul pribegiei. Din nou ? Nuu! Mai bine rămân ,,rață” în țara mea, dar nu pe varză (că tot e sezonul)! Mă amuz cu gândurile astea. Respir îndelung, apoi dau afară… cum m-a învățat psihologul. Doamne, ce bine e! Se anunță deschiderea porților. Lumea dă năvală. De parcă avionul ar pleca fără noi. Pentru câteva zile voi fi departe de toate astea, o scurtă vacanță. Îndeplinesc vise. Că, oricum…oricât ai munci și ai strânge, fără vise viața n-are rost ! Înarmată cu deschiderea sufletului, îmi iau un moment de liniște, alături de jurnalul meu, scriu despre tot ce vreau să eliberez, frici, regrete, îndoieli, impresii.
Las totul pe hârtie și zbor… Nu sunt o ,,visătoare” îndârjită, visarea e doar o bucățică din mine. Mă preocupă mai mult realitatea. De care ,,râd”, uneori, cu lacrimi pregătite să ude și alte suflete însetate de prea multă secetă. Greșesc? Un înțelep spunea: „Nu vă temeți de greșeli…nu există!
Dana Zen
Carte de religie
de Dan Siserman.
TEOLOGIA ISTORIEI LA GIOACCHINO DIN FLORE
Evului Mediu.
Plasat de Dante în Paradis (Cântul XII), Gioacchino este considerat de către unii profet, iar de alții eretic, iar despre ideile sale se afirmă că au influențat atât Ordinul Franciscan, cât și mișcările escatologice medievale și moderne, respectiv teoriile ulterioare ale filosofiei istoriei. Cunoscut în primul rând pentru împărțirea istoriei în trei status-uri, al Tatălui, al Fiului și al Spiritului (Duhului Sfânt), prin care Sfânta Treime se revelează progresiv și pedagogic umanității, călăuzind-o înspre libertate și desăvârșire, sistemul de teologie și filosofie a istoriei dezvoltat de abatele calabrez stă alături de De Civitate Dei a lui Augustin asemenea unui pilon al înțelegerii creștine medievale a sensului istoriei.
„Din faptul că după Cristos continuă încă o istorie bolnavă și profană, Gioacchino concluzionează că o istorie cu adevărat sfântă și bună trebuie încă să vină. Această istorie însă, recunoaște el cu satisfacție, este acum foarte aproape: într-adevăr, ea a crescut mult timp într-un mod ascuns, dar în curând va trebui să devină vizibilă. În acest eveniment iminent abatele calabrez își plasează bucuria plină de speranță și așteptarea plină de încredere; iar acesta este un fapt care indică un lucru cu adevărat semnificativ: că este cu adevărat posibil să privim spre viitor cu acea speranță plină de bucurie, care cândva își găsise expresia în acel „Marana tha” al primilor creștini, care așteptau plinătatea mântuirii odată cu întoarcerea lui Isus Cristos. Astfel, la Gioacchino, o adevărată așteptare a timpului sfârșitului a fost din nou posibilă – o așteptare care era pe deplin pătrunsă de spiritul speranței. […] După părerea mea, numai cu mari rezerve putem accepta teza conform căreia Gioacchino din Fiore a inițiat procesul de secularizare a speranței escatologice care a condus la conștiința epocală a Renașterii și Modernității. Este corect că odată cu Gioacchino s-a produs o turnură în ceea ce privește speranța escatologică; însă ar trebui să ne ferim să vedem pur și simplu un inițiator al Renașterii într-un astfel de om al contemplației care a profețit o eră monastică și contemplativă a purei interiorități.” – Joseph Ratzinger/Papa Benedict XVI
Preluare: Ionică Moldovan
Giordano Bruno
un martir al gândirii libere
Giordano Bruno, filosof și matematician renascentist, a fost un martir al gândirii libere.
Cu idei revoluționare despre infinitatea universului, Bruno a sfidat dogmele epocii sale. . . Conceptele sale, care combinau știința și filosofia, l-au adus în conflict cu Biserica Catolică. Acuzat de erezie și după opt ani de procese, Bruno a refuzat să renunțe la credințele sale, plătind prețul suprem.
Se spune că, interogat de inchiziția catolică, i s-a spus că dacă își retrage afirmația cum că pământul se învârte… ridicându-se, a lovit pământul cu piciorul şi a exclamat: “Eppur si muove!” (“Şi totuşi se învârte!”). După condamnare s-a retras la Arcetri, lângă Florenţa, sub supravegherea inchiziţiei.
În februarie 1600, a fost ars pe rug în Piazza Campo de’ Fiori din Roma, devenind un simbol al sacrificiului pentru adevăr și libertate. Scrierile sale au fost incluse în Indexul cărților interzise (Index Librorum Prohibitorum).
Documentare: Ionică Moldovan
