Oricine va trece prin Țara Oașului va fi surprins de grandoarea gospodăriilor și mai ales de casele construite în zonă în ultimii 30 de ani.
Totuși nu se va putea trece cu vederea și de contrastul existent aici. Dincolo de vilele impunătoare ridicate cu multă trudă există casele bătrânilor, casele vechi, tradiționale. Foarte multe stau să se dărâme, oșenii uitând probabil că o dată cu surparea acestora va dispărea una dintre legăturile lor cu trecutul, cu tradiția.
Acesta este și motivul pentru care dorim să vă prezentăm cum erau gospodăriile oșenești în ultimii 100 de ani.
În Ţara Oaşului, în ultimele trei secole, tipul cel mai răspândit este gospodăria cu împrejmuire din nuiele împletite, cu casa din bârne orizontale de stejar cu două camere şi intrare asimetrică, cu şura multifuncţională (grajd pentru vite, arie de treierat deschisă, bucătărie de vară etc.) şi construcţii anexe de mici dimensiuni (coteţe etc.), şura fiind orientată, în general, perpendicular pe uliţă, iar casa, situată în fundul curţii, paralel cu uliţa.
De regulă o gospodărie țărănească din Țara Oașului era compusă din următoarele elemente: Casa de locuit, adăpostul familiei, tipul cel mai frecvent până în urmă cu 50 de ani fiind locuinţa bicelulară, cu tindă şi cameră („sobă”); – în vecinătate putea să existe o anexă (cu acoperiş propriu) care forma cămara sau bucătăria de vară; – poiata (grajdul) uneori având lipită şi o şură; – coteţul pentru porci şi păsări;- hoborog (hambar) pentru adăpostit fân. Mai putea să existe: şatora (şopra/şopru) pentru lemne; cuptorul pentru copt pâine; fântâna cu cumpănă; buda sau closetul. Toate aceste construcţii gravitează într-o anumită relaţie faţă de locuinţă, în legătură directă cu ocupaţiile principale ale proprietarului (agricultură/ păstorit/ creşterea animalelor), răspunzând nevoilor imediate ale vieţii.
Majoritatea erau construite din bârne de stejar, având la bază o talpă groasă de stejar, lemn rezistent, fundaţia din lespezi de piatră de pădure sau de piatră de râu, iar acoperişul din paie de secară (mai târziu din „draniţă/ şindrilă”). Acoperişul în patru feţe înalte, ţuguiate, avea pante abrupte pentru a sta cât mai puţin apa sau zăpada. Termenii locali care denumesc cele trei părţi principale ale construcţiei sunt: – „fodoment” – temelia sau fundamentul casei, de obicei din lespezi de piatră sau bolovani; – „păreţi” – partea de clădire care se ridică de la „fodoment” în sus până la grinzi; -„hei”- aş” – partea de clădire care se ridică de la grinzi şi cuprinde cununile şi acoperişul: de paie, ferigă, draniţă sau ţiglă.
Gospodăria era împrejmuită cu un gard din nuiele de „tufă” (alun) împletite în snop de câte trei, iar intrarea este o poartă cu totul originală, numită „vraniţă cu boc” alcătuită dintr-un arbore gros (trunchi masiv de stejar) aşezat orizontal, suspendat în echilibru în jurul unui ax vertical (un trunchi gros şi scurt) îngropat parţial; partea mai lungă (de trei-patru ori) este poarta propriu-zisă, iar de partea cealaltă a axului era capătul mai scurt şi mai gros, astfel încât cele două părţi să aibă greutate egală, încât poarta se deschidea cu uşurinţă surprinzătoare. Pe partea dinspre stradă sunt încrustate motive geometrice, cu semnificaţii estetice sau de protecţie. În interiorul îngrăditurii este „odorul” (curtea), prin care se înţelege terenul pe care se află construcţiile şi bătătura dintre ele. Gospodăria mai putea cuprinde şi terenurile rezervate grădinii de zarzavaturi şi legume, grădiniţa de flori, precum şi heghiul (viţa de vie pe spalier şi cu boltă, numită „colibă“, sau „lugoj“). Toate aceste construcţii corespund, în ansamblul lor, nevoilor familiei, de aceea au o funcţie şi o formă unitare. Gospodăria tradiţională mai putea să cuprindă: coşul pentru porumb, făcut din nuiele, de dimensiuni modeste, în raport de cultura de porumb, destul de neînsemnată; bujdeiul pentru uscat prune.
Aceste tipuri de construcţii au cunoscut o firească evoluţie în timp. Cele mai vechi construcţii au fost realizate din gard de nuiele lipite cu lut sau gard dublu umplut cu ferigi, cu acoperiş din ferigi, paie sau „bâlii”.
Începând cu secolele XVIII-XIX, se ridică case pe fundamente din lespezi de piatră naturală, construite din bârne de stejar (mai târziu şi fag) cioplite din arbori seculari. Toate au acoperişuri înalte în patru ape din paie şi abia de la începutul sec. al XIX-lea au apărut acoperişuri cu draniţă lată din aceleaşi esenţe de lemn.
Casele în Țara Oașului erau de mai multe feluri. Cea mai des întâlnită este cea monocelulară (cu o singură încăpere). La aceasta s-au adăugat cu timpul o cămară (cu rol de păstrare a diferitelor produse), o tindă (cu rol de trecere şi depozitare) care proteja camera de locuit de frig şi, în sfârşit, o altă cameră. Această a treia cameră a căpătat o funcţie precisă: camera curată (neîncălzită) în care se păstrau lucrurile de preţ şi erau primiţi oaspeţii.
Cele mai multe construcţii din gospodăria oşenească tradiţională, în primul rând locuinţele, au fost construite de însăşi proprietarii lor şi numai în mod excepţional de meşteri specializaţi. Majoritatea bărbaţilor cunoşteau tehnica prelucrării lemnului pentru unelte, mobilier şi construcţii. Deoarece construcţia unei case a fost dintotdeauna o problemă deosebit de grea, se practica, veacur i de-a rândul, ajutorul obştesc, în special printre rude şi vecini. Obştea resimţea ca pe o lege nescrisă această îndatorire de a ajuta familiile sau persoanele care treceau prin momente grele. Îndeosebi claca la transportat se practica în colectiv larg, mai ales în zile de sărbătoare. Încă un aspect demn de consemnat, pentru relaţia cu obştea satului, este faptul că, după ce s-a terminat de clădit şi acoperit casa, umplutura de pământ este netezită cu grebla şi în duminica următoare se cheamă să se joace acolo „danţul”, hora satului şi se calcă pământul din casă. Chiar tinerii caută case nou ridicate şi acoperite, ştiind că acolo li se dă voie să „gioace”, având şi acoperiş pentru ploaie.
Sursa: Ștefan Haiduc – Destinul în mentalitatea din Țara Oașului
Nicolae Ghişan
