VERTICALI PENTRU ROMÂNIA: MAEȘTRI AI PRESEI ROMÂNEȘTI X

De: Prof.univ. Pompiliu Comșa, membru al UNIUNII ZIARIȘTILOR PROFESIONIȘTI DIN ROMÂNIA, Manager al Trustului de Presă POMPIDU – REALITATEA Galați, cel mai bun gazetar de provincie conform RADAR DE MEDIA 2013; Am 54 de ani bătuți pe muchie în presă. E mult, e puțin? E o vârstă care-mi rezervă loc la amvon pentru a slaloma printre amintiri la ceasurile când un an pleacă, iar altul mijește la orizont. În plus, ideea nu-mi parține, ci este ”made” a unui tânăr prieten, ale căror drumuri ni s-au despărțit de ceva vreme, dar am rănas în acea stare de respect și admirație, lucru mai rar pentru vremurile noastre.

La 15 ani am poposit în redacția oficiosului comunist din zonă și un reporter care la început și-a arătat aprecierea pentru ca apoi să-mi devină pe neașteptate un adversar de temut, a avut îndrăzneala să mă trimită la studiourile Buftea. Ceva antecedente aveam, întrucât printre alte pasiuni, am făcut loc artei scenice și în calitate de asistent de regie al maestrului Lucian Temelie am realizat cu un colectiv de 70 persoane punerea în scenă a piesei Epoleții Invizibili de Theodor Mănescu și Silvia Andreescu, care ne-a adus medalia de aur la faimosului festival I.L.Caragiale. Important era că un pușți, visând la regia de film, a condus un colectiv de amatori spre cea mai înaltă recunoaștere în domeniu, bornă datorită căreia a apărut în orașul de la Dunăre Teatrul Nostru, După vizita la Buftea, care s-a lăsat cu câteva interviuri de excepție, dar și cu aprecierea maestrului Dinu Cocea, pentru că mă băgam în toate și vroiam să învăț din mers.

A urmat, prin intermediul actorului Florin Piersic. un examen ratat la IATC

și întoarcerea cu coada între picioare în orașul natal

           Eram total debusolat la cei 19 ani ani mei. Dar aflând despre umila persoană, marele gazetar Stelian Savin, pe vremuri secretar de partid la Canalul Dunărea-Narea Neagră, m-a chemat la Tulcea să fac parte din redacția cotidianului Delta. Așa ajungeam cel mai tânăr ziarist din presa comunistă. Cum n-aveam un dosar prea strălucit, datorită unor presupuse legături cu, mișcarea legionară a străbunilor mei, în 1974, odată cu Tezele de la Mangalia nu am mai plecat la Academia Ștefan Gheorghiu, singura care pregătea gazetari în țară, ci am fost zburătăcit tocmai de un redactor șef căruia i-am devenit după 1989  editorul preferat. Important este că nu am pierdut nici o clipă legătura cu presa, marea mea dragoste, de aceea spovedania mea v-a avea miez. Am lucrat cu titani ca Eugen Barbu, Corneliu Vadim Tudor, Adrian Păunescu (în echipa căruia sunt de peste 40 de ani ... adus în barcă de prietenul Nicolae Grigore Mărășanu), Ion Cristoiu, Ion Ghițulescu, Dinu Săraru și mulți alții, de la fiecare învățând câte ceva, mai mult sau mai puțin folositor muncii de gazetar. În perioada comunistă, presa din România a creat o realitate paralelă, încercând să ascundă realitatea din România de la acea vreme: nu era preocupată de adevăr, ci de „fardarea minciunii”. Epoca de aur a reprezentat pentru gazetarii români o îngrădire a libertății de exprimare. Criticul literar Mircea Zaciu a denumit "deceniul satanic” perioada 1980-1989, perioadă în care cultul personalității lui Ceaușescu a atins cele mai înalte culmi. Trecerea de la comunismul „liberal” la cultul personalității s-a produs treptat, procesul începând în 1971, după ce Nicolae Ceaușescu a făcut o vizită în China și Coreea, de unde a venit cu idei pentru a schimba România. Dictatorul român a fost impresionat de „noua revoluție culturală” chineză din epoca lui Mao Zedong și de puternicul cult al personalității din epoca lui Kim Ir Sen în Coreea de Nord.

În 1985 au fost desființate studiourile regionale de radio, datorită măsurilor de economisire a energiei electrice

          De fapt, a fost o strategie de a lichida posturile care emiteau în limbile străine, maghiară, respectiv germană, fiind susținut naționalismul românesc ... iar programele Televiziunii Române au fost reduse la două ore pe zi, între 20:00 și 22:00, pe motivația că oamenii muncii trebuiau să se trezească odihniți a doua zi, pentru a fi apți de muncă. Politicul stătea în fața radioului și a televiziunii, a presei în general, fiind bine stabilit prin legi și documente de partid. Legea presei, din 1974, prevedea faptul că „presa își desfășoară activitatea sub conducerea PCR, forța politică conducătoare a întregii societăți din RSR ” (apud Păsăilă, 2004, p. 258). În anul 1977 au fost publicate Decretele nr. 473 și 474, ce priveau instituțiile de presă. Primul decret prevedea ca Radioteleviziunea Română să contribuie prin întreaga sa activitate la înfăptuirea politicii interne și externe a partidului și statului român. Radioteleviziunea Română trebuia să acționeze pentru aducerea la cunoștința oamenilor muncii a hotărârilor partidului și legilor țării, pentru educarea socialistă a maselor, pentru formarea omului nou, pentru lărgirea orizontului politico-ideologic și cultural „al celor ce muncesc” .

Datorită controlului sever al mass-mediei, rolul acesteia în România, în căderea regimului comunist, a fost unul nesemnificativ

indirect, în sensul că mass-media a contribuit „pe dos” la formarea omului nou devotat socialismului și comunismului. Presa audiovizuală era condusă de Consiliul Național al Radioteleviziunii Române, al cărui președinte era numit prin decret al Consiliului de Stat, iar în perioada „ deceniului satanic ”, Radioteleviziunea Română a fost condusă de Petre Constantin (1981-1990). După datele oficiale, în luna decembrie 1989, în România se tipăreau 495 de publicații, fie că era vorba de ziare naționale ca  ”Scânteia”, ”România Liberă”, ”Informația Bucureștiului”, fie de reviste de profil ca: ”Flacăra”, ”Femeia”, ”Sportul”, ”Munca„, fie de revistele culturale:  ”România Literară”, ”Contemporanul”, „Luceafărul„, ”Cinema„, ”Teatrul”, ”Amfiteatru”, ”Vatra”, ”Viața Studențească” din Iași, ”Ateneu” din Bacău,etc.

Existau ziare și reviste centrale, pentru diferite categorii de cititori care de obicei se ocupau de propaganda politică, publicau diverse documente de partid și comunicate oficiale

      În general, presa folosea cam același limbaj, cu deosebiri în funcție de profilul publicației. În fiecare județ existau apoi ziarele județene, organe deopotrivă ale comitetelor județene de partid și ale consiliilor populare județene. Numele acestora reflectau „culoarea” regimului: ”Făclia” (Cluj), ”Drapelul” (Timișoara), ”Flacăra Iașului” etc. Atmosfera din redacțiile comuniste era una apăsătoare, constrânsă de stricta supraveghere a unicului partid. Tovarășul nu trebuia să lipsească din niciun număr al presei. De altfel, a devenit lege ca atât numele, cât și prenumele Tovarășului să nu apară despărțite pe silabe, trecute dintr-un rând în altul. Pentru evitarea situațiilor neplăcute cu privire la acest aspect, se recomanda rărirea rândurilor, în vreme ce munca cea mai dificilă îi revenea corectorului, care din neatenție putea să atragă după sine sancțiuni.  Limba de lemn s-a constituit mai ales în timpul regimurilor totalitare. Amploarea pe care a luat-o acest fenomen în spațiul românesc se putea observa analizând telegramele trimise lui Nicolae Ceaușescu cu ocazia zilei sale de naștere, dictatorului i se acorda o atenție sporită.

În timpul cutremurului din anul 1977, soții Ceaușescu nu se aflau în România, ci în Africa, într-una din vizitele lor oficiale

         Așadar, în perioada comunistă, nu se poate vorbi despre existența unui cod deontologic, de etică profesională, de valori în care să creadă gazetarii români și după care să se ghideze presa, deoarece aceasta se afla sub strictul control al dictatorului, iar ceea ce zicea acesta era lege.  Politicul, mai cu seamă activitățile Tovarășului, constituia subiectul principal pentru gazetari. Se cultiva reportajul literar, specie care acum a dispărut, iar în redacții cei mai apreciați erau secretarii care știau să dea titluri noi materialelor. Despre ce este astăzi în domeniu veți citi în episodul următor. Fiți pe fază, căci nici nu șțiți ce pierdeți.

Cu plecăciune

Prof. univ. Pompiliu Comșa

        SPONSORII EDIȚIEI: