Aspecte ale conviețuirii diferitelor comunități etnice și religioase pe teritoriul comitatului Satu Mare. Cum a funcționat maghiarizarea românilor, șvabilor și evreilor

La nivel local, comitatul Satu Mare poate fi considerat o miniatură a Ungariei. Populația maghiară domina părțile centrale, zona de câmpie și zonele urbane în politică și în economie. Pe de altă parte, românii se regăseau în zona de munte din regiunile din estul comitatului. Această comunitate locuia preponderent în zonele rurale, ocupându-se cu agricultura. În aceeași situație se încadrează și populația germană (șvabii) care locuiește în zona de câmpie și de deal, pe marile domenii, mai ales pe cel al familiei Károlyi, și care se ocupă tot cu agricultura: cultivarea pământului, viticultura. Evreii au început să emigreze în număr tot mai mare în Ungaria începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după emanciparea lor din 1867. Ei se stabilesc mai ales în zonele urbane, activând în domenii precum cele meșteșugărești, industriale și comerciale. La finalul secolului al XIX-lea-începutul secolului al XX-lea, comitatul Satu Mare a fost împărțit în 10 regiuni administrativ regionale, numite plase (jaras) și patru orașe. Cinci dintre aceste plase, cele situate în Câmpia de Vest, aveau o populație majoritar maghiară. Celelalte 5, împărțite de-a lungul frontierei lingvistice, îi au pe români ca majoritari, fiind situate în partea de est a comitatului, în zonele muntoase. Populația maghiară era predominantă și în cele patru municipalități: Carei, Satu Mare, Baia Mare și Baia Sprie. Activitățile industriale de aici aveau la bază resursele naturale exploatate din regiunile unde populația românească era majoritară. Dezvoltarea căii ferate pornește din partea vestică a comitatului, primele legături între Carei și Satu Mare fiind construite în 1871. Extinderea căii ferate înspre regiunile estice dominate de populația românească a fost explicată prin nevoia de a transporta resursele naturale și cerealele. Orașul Satu Mare deținea mari proprietăți cu păduri din Țara Oașului. Începând din 1896 orașul a început o intensă exploatare a acestor resurse în cadrul căreia muncitorii erau români și șvabi în timp ce proprietarii și managerii erau aproape în exclusivitate maghiari. Singura excepție era în sectorul financiar unde câteva bănci românești și-au început activitatea în această perioadă. În 1880 maghiarii era majoritari în 9 din cele 10 centre locale ale plaselor și până în 1910 ei ajung să fie majoritari în toate 10. În 1880 Șomcuta Mare a fost acel centru sătmărean care se deosebea de celelalte, fiind majoritar român. Această zonă a fost alipită comitatului Satu Mare în 1876, ca o mișcare strategică, dorindu-se divizarea și un mai bun control ale minorității românești, precum și intensificarea maghiarizării. Această mișcare s-a datorat faptului că românii din Șomcuta Mare au avut rezistență în timpul revoluției din 1848–1849, iar autoritățile au considerat că e mai bine ca această regiune să fie integrată într-o zonă majoritar maghiară precum comitatul Satu Mare. O altă diferență majoră între comunitățile română și maghiară era reprezentată de implicarea lor în administrația publică. Potrivit datelor recensământului din 1910, numai 2% dintre funcționari erau români în ciuda faptului că ei reprezentau peste 30% din populația comitatului. Procentul funcționarilor maghiari era de 96%, în condițiile în care ei reprezentau peste 60% din totalul populației. Apartenența etnică a jucat deci un rol important în ocuparea funcțiilor în sistemul administrativ chiar dacă Legea Naționalităților stipula în mod explicit că sectorul de stat nu trebuie să fie discriminatoriu între naționalități. Tot în direcția maghiarizării și a diferențelor dintre cele două comunități se încadrează și faptul că în comitatul Satu Mare, la finalul secolului al XIX-lea-începutul secolului al XX-lea nu funcționa nici o școală cu predare în limba română. În schimb, 65 de școli de stat au folosit, în 1910, limba maghiară ca limbă de predare, chiar și în regiunile cu majoritate românească, în ciuda faptului că legea impunea autorităților să asigure educație în limba naționalităților. Aceasta a fost o modalitate de maghiarizare dincolo de granițele etnice. Guvernul chiar a oficiat această strategie în 1907 prin legea Apponyi, numită după Albert Apponyi, ministrul cultelor și al educației 1906–1910. Aceste realități se reflectă și în nivelul de alfabetizare a satelor românești. Statisticile locale arată faptul că în plasele locuite de români exista o rată scăzută de școlarizare, încadrându-se între 8–22%, în vreme ce în regiunile majoritar maghiare rata era de 28–46%. Comunitățile șvăbești au ocupat zona de câmpie din jurul orașului Carei și regiunile deluroase din regiunea Culmii Codrului. Grupul cel mai mare, cel vestic, îl reprezenta cel din jurul reședinței comitatului Satu Mare acolo existând la finalul secolului al XIX-lea 11 colonii șvăbești (Urziceni, Foieni, Ciumești, Sanislău, Petrești, Cămin, Căpleni, Tiream, Dindeștiu Mic Vallaj și Mérk). Un alt grup compact, cel estic, este reprezentat de localitățile Beltiug, Șandra, Socond, Rătești, Ardud și Mădăras. Sate șvăbești răzlețe erau și cele de la Jojib, Poiana Codrului, Borlești, Turulung, Hodod, Batarci și Tarna Mare. La finalul secolului al XIX-lea populația germană reprezenta aproximativ 4,5% pentru ca în 1910 ea să scadă la 1,7%. Faptul este explicat prin procesul de maghiarizare la care a fost supusă și această comunitate sătmăreană care renunță treptat la dialectul șvăbesc și adoptă limba maghiară. Acest fenomen este sprijinit și de Biserica Romano-Catolică a cărei limbă de cult în aceste zone era limba maghiară. După 1880 au apărut și primii intelectuali șvabi sătmăreni, preoți romano-catolici, care în mod paradoxal au fost importanți agenți ai maghiarizării. Din punct de vedere demografic evreii au reprezentat un grup etnic care la finalul secolului al XIX-lea-începutul secolului al XX-lea cuprindea aproximativ 6% din totalul populației comitatului Satu Mare. După emanciparea lor din 1867, ei au devenit reprezentanți de seamă ai comerțului și activității industriale a zonei sătmărene. Au fost și ei supuși procesului de maghiarizare, de multe ori apelându-se la constrângeri economice. Pentru a scăpa de aceste asupriri acceptă să își maghiarizeze chiar și numele, o parte dintre ei mergând până la creștinare trecând la confesiunea calvină. Un astfel de exemplu este Salómon Mayer, unul dintre cei mai mari proprietari de pământ din Satu Mare, a cărui familie a făcut parte dintre cele 346 familii evreiești din Ungaria care s-au creștinat în această perioadă, primind titlul de “Csengeri” (din Csenger – localitate din comitatul Satu Mare). El a devenit unul dintre promotorii maghiarizării din orașul Satu Mare și unul dintre cei mai bogați proprietari din Ungaria. Începând din 1882 în sinagoga din Satu Mare serviciul religios a fost ținut și în maghiară în fiecare a doua sâmbătă pentru a satisface cererea evreilor progresiști din localitate. Sursa: Paula Virag – Aspecte ale conviețuirii diferitelor comunități etnice și religioase pe teritoriul comitatului Satu Mare la finalul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea

Nicolae Ghişan