Din scrierile literar-religioase ale preotului Cristian Sarcade la mănăstirea Portărița (II)
- Despre monahul Ioan Iacob de la Mănăstirea Neamț
Copilăria: Anii de școală: Ioan Iacob, pe numele său civil Ilie Iacob, a fost un monah sihastru care a dus o viață singuratică în rugăciune și meditație departe de țara sa natalăși de restul lumii, timp de 24 de ani, în Țara Sfântă (Israel), atât pe Valea Iordanului cât și în pustiul Hozeva.
S-a născut în satul Crăiniceni, comuna Păltiniș-Botoșani, la 23 iulie 1913, într-o familie de țărani credincioși, anume Maxim și Ecaterina Iacob, fiind singur la părinți. La naștere a primit numele de Ilie, iar în familie îl alintau „Iliuță”. La șase luni după naștere, îi moare mama, iar numai după doi ani își pierde și tatăl, care moare pe front în primul război mondial. Cade în luptă „cu ungurii peste Carpați”, își va aminti peste ani fiul.
Copilul rămâne în grija bunicii sale după tată, Maria Iacob, o bătrână cucernică, văduvă de mai mulți ani care îl îngrijește ca o adevărată mamă în spirit creștin timp de zeceani. Ea intenționa să se călugărească, dar acest vis al ei nu a putut fi împlinit fiindcă a rămas să-și crească nepotul orfan.Viitorul călugăr își va aminti mereu de bunica sa, cea care i-a sădit în suflet dragostea de Dumnezeu și virtuțile creștine; îi va dedica poezii de o mare sensibilitate.
În anul 1923 a murit și bunica sa, lăsându-l pe micul Ilie cu totul orfan și lipsit de mângâierea părinților și a bunicii. De acum, copilul este luat în grija unchiului său, Alecu Iacob, care mai avea acasă alți șase copii. Traiul în noua familie, cu încă șase copii îi va fi greu și plin de lipsuri, fiind invidiat de verișorii săi pentru inteligența și cumințenia sa, deși muncea din greu, ajutându-l pe unchiul său atât la munca câmpului cât si la treburile gospodărești.
După terminarea școlii primare din Crăiniceni, la îndemnul învățătorului din sat, Alecu Iacob își trimite nepotul să urmeze gimnaziul „Mihail Kogălniceanu”, din târgul Lipscani, județul Hotin, pe care îl absolvă în anul 1929. Între anii 1929-1932, tânărul Ilie Iacob este elev la liceul „Dimitrie Cantemir” din Cozmeni-Cernăuți, unde își ia bacalaureatul, fiind calificat primul dintre absolvenți.
În timpul anilor de studiu ducea lipsă de bani de buzunar, de haine și mai ales de cărți. Era scutit de plata taxelor fiindcă era orfan, iar haine primea de la cei care doreau să-l ajute și ca să poată învăța împrumuta cărți, fie de la colegi, fie de la unii profesori, învățând și citind mai mult noaptea, căci ziua le trebuiau acestora.
Despre această perioadă a vieții sale ne relatează un consătean de-al său, preotul Gheorghe Lazăr, care a avut legături de prietenie cu orfanul Ilie în timpul studiilor gimnaziale și liceale. Referindu-se la calitățile multiple ale școlarului silitor, mărturisea în 1983: „În toți anii de studiu, prietenul meu Ilie Iacob s-a arătat a fi o fire retrasă, meditativă și contemplativă. În locul jocurilor zgomotoase [...] el prefera să citească din Sfânta Scriptură sau dintr-o operă literară, să facă probleme de matematică sau fizică, să mediteze asupra faptelor din istoria universală, să se ocupe de studiul geologiei, geografiei, botanicii sau zoologiei și să armonizeze toate într-un tot organic, care ne cheamă Să-l preamărim pe Dumnezeu [...]. Se retrăgea adesea într-un colț din livada părintească, în mijlocul naturii, și-și mângâia auzul ascultând ciripitul păsărelelor sau admira cerul înstelat în nemărginirea lui și cugeta la atotprezența lui Dumnezeu în cer și pe pământ”8.
Din spusele unchiului său după mamă, Adam Surdu din Păltiniș, mai aflăm că în primul an de liceu a venit la directorul liceului un boier din Cozmeni și l-a rugat să-i dea un elev bun la învățătură și care este sărac, ca să-l ajute și să-l pregătească să învețe carte pe fiul său, iar boierul la rândul lui, să-l ajute pe acest elev la liceu. Directorul l-a recomandat pe Ilie Iacob ca cel mai bun dintre elevii liceului său9.
După terminarea liceului, rudele și prietenii îl sfătuiesc să urmeze, tot la Cernăuți, teologia și să devină preot. O chemare tainică însă, superioară lui, îl îndemnă să nu dorească mărirea lumească. El voia prin devoțiune, rugăciune și meditație să ajungă la Dumnezeu, să se îndumnezeiască, adică să devină monah. „Un an întreg a meditat și s-a pregătit sufletește pentru a face acest pas”1, scrie memorialistul amintit.
Astfel, în vederea împlinirii acestui scop, după terminarea examenului de bacalaureat, tânărul Ilie Iacob îl cercetează pe duhovnicul său, părintele arhimandrit Eugen Laiu de la Mitropolia din Cernăuți, pentru a se spovedi și a-i cere sfatul în ceea ce privește alegerea sa.
Din vara anului 1932 până în vara anului 1933, tânărul Ilie a muncit pe moșia boierului din Cozmeni, în timp ce toți colegii săi plecaseră la facultăți și școli înalte. În luna Iulie, în una din zile, pe când muncea la câmp și se ruga lui Dumnezeu ce cale să urmeze, ia decizia definitivă de a pleca la mănăstire să se călugărească.Se spune că a auzit o voce tainică de sus care-i spunea „Mănăstirea!”. Acea voce persista și-l îndemna mereu să lase toate celelalte griji lumești și să plece la mănăstire.
Luându-și rămas bun de la boierul din Cozmeni, pleacă din nou la Cernăuți, la duhovnicul său arhimandritul Eugen Laiu care îl binecuvinteazăși îi dă o recomandare scrisă de mână către starețul mănăstirii Neamț, Nicodim Munteanu, viitorul Patriarh al României. În drum spre mănăstire, trece prin satul natal, la mormintele părinților săi, unde aprinde lumânări și se roagă. Apoi trece pe la unchiul și mătușa lui, Alecu și Ilinca Iacob ca să-și ia rămas bun și să le ceară iertare. Tot drumul spre mănăstirea Neamț alege să-l parcurgă pe jos, cale de aproximativ 150 de Km.
A reprodus: Vasile Mic
„Muza se ridică și umblă, visează, visează”
Cu o oarecare ezitare, creată în fond de o nemulțumire difuză, deschid laptopul. E dimineață timpurie, o zi de duminică. Voi nota gânduri. Nu caut subiecte, ele mă caută pe mine. Insistă, mă trag de mâneca pijamalei din catifea fină, roșie, nu-mi dau pace chiar deloc. Glumesc.
Mă gândesc la o întâmplare petrecută în urmă cu vreo zece ani, când o oarecare cunoștință, un bun poet, de altfel, îmi spunea să nu caut un subiect anume, mai potrivit ar fi să scriu despre ce-mi vine prima dată în gând. ,, Poți să scrii ceva foarte mișto și despre clanța ușii”, spunea el.
Și mă uit, mă uit de atunci, când la clanța ușii, când la fereastră, și-mi tot vin idei. Idei cu nemiluita. Înșoțite uneori de germenii unei neliniști, neliniște care mă face să pun tot felul de întrebări. Usturătoare pentru unii. Vindecătoare pentru alții… Alunec fără să-mi dau seama pe un tărâm nesigur. Tărâmul altora, cum îmi spunea cineva. ,,N-ai ce căuta în lumea asta, a scrisului!” Recunosc, m-a cam blocat un pic!
Atunci, în acel moment definitoriu, universul meu oscila între tavanul compact, fereastra închisă și clanța ușii. Atât. Amestecându-se cu griul camerei și maroniul din grădină, rezultând o culoare insuportabilă.
Priveam în gol… priveam și absorbeam în mine chiar și ultima fărâmă din muza ce mi se arăta, așa slăbită cum era ea, cu corpul ei scheletic prin care pulsa un fel de inimă mai mult portocalie, ca un bec slab și chior, gata să se stingă definitiv.
Strigam disperată, cu un sunet scuipat din neputința mea de a păstra muza aia, așa slăbită cum era ea, s-o trag totuși de păr, s-o târăsc cumva la mine pe birou, poate pe tastele laptopului. Inima portocalie era tot mai slăbită, tot mai suferindă de dificultatea de a exista. Gata, m-am hotărât!
Îmi adun toate forțele, cele reale și cele imaginare și o poftesc să stea la masa cu mine, ba, chiar îi dau să bea pe săturate din cafeaua mea cu lapte, apoi, o îndemn să admirăm împreună trandafirii roșii din vază…Asta, fără a arunca privirea nici pe fereastră, nici pe tavan, cu ferma promisiunea că zi de zi o să-i cumpăr puzderii de flori proaspete și că o să împărțim frățește cafelele și feliile generoase de tort.
Chiar dacă cardiologul spune că nu ar fi tocmai potrivit. Ce știe el? Cardiologul, adică. Un veritabil artist are nevoie de combustibil, să ardă ca o lumânare veșnic aprinsă, consumând fiecare atom de aer din jurul lui. O să ne ospătăm pe cinste! Ba, mai mult, o să-i dau voie să privească alături de mine clanța ușii, despre care vom scrie.
De aceea, de aceea trebuie să cumpăr mereu flori proaspete, cafele aromate și felii generoase de tort. Muza, resuscitată, se ridică și umblă, în clipele mele de nehotărâre, îmi șoptește insistent:
-Lasă frica, primeste pacea în gând, ușor târzie, dar multă, dă-ți drumul la mâna și scrie!
Atingerea ei tandră pe palmele mele e vie, tresar… Clanța cedează, deschid ușa. Scriu și-mi astâmpăr lacrima ce curge de acum liniștită. Am avut de ales între starea aia de inerție care te seacă la inimă, te stoarce de vlagă, sau, libertatea de a fi cum sunt, o visătoare. Ce artist e acela, care nu-și respectă, cât de cât, muza? Întreb.
Uite, așa, dragii mei, mi-am găsit liniștea! O liniște care se așază scump peste toate, peste fereastră, peste tavanul compact, peste clanța ușii…Sunt eu!
Dana Zen
Alain Delon sau cum se naște o poveste de dragoste
Povestea de dragoste dintre Alain Delon și Romy Schneider rămâne una dintre cele mai memorabile din istoria cinematografiei.
În lumea strălucitoare a cinematografiei anilor ’50 și ’60, puține povești de dragoste au captivat publicul așa cum a făcut-o relația dintre Alain Delon și Romy Schneider. Doi tineri actori în ascensiune, frumoși și talentați, au trăit o poveste de dragoste intensă, pasională și, în cele din urmă, tragică, care a rămas întipărită în memoria colectivă a cinefililor.
Începutul poveștii: Totul a început în 1958, când Alain Delon, un tânăr actor francez de 23 de ani, a fost distribuit alături de Romy Schneider, o actriță austriacă de 20 de ani, deja celebră pentru rolul prințesei Sissi, în filmul „Christine”. Întâlnirea lor pe platoul de filmare a fost scânteia care a aprins o pasiune arzătoare.
Delon, cunoscut pentru frumusețea sa răpitoare și farmecul său rebel, a fost imediat atras de inocența și grația lui Schneider. La rândul ei, Romy a fost fascinată de carisma și intensitatea tânărului actor francez. Chimia dintre ei a fost instantanee și vizibilă pentru toți cei din jur.
O logodnă surprinzătoare: Relația lor a evoluat rapid, iar în martie 1959, spre surprinderea tuturor, cei doi și-au anunțat logodna. Vestea a făcut înconjurul presei internaționale, transformându-i în cuplul de aur al cinematografiei europene. Timp de cinci ani, Alain și Romy au trăit o poveste de dragoste intensă, plină de pasiune și momente de fericire pură.
Viața sub lumina reflectoarelor: Fiind amândoi în plină ascensiune în carieră, Delon și Schneider au devenit rapid ținta preferată a paparazzilor și a presei de scandal. Fiecare apariție publică a lor era un eveniment, iar viața lor privată era constant sub lupa mass-media.
În ciuda presiunii externe, cei doi își continuau carierele cu succes. Au jucat împreună în mai multe filme, printre care „Plein Soleil” (1960) și „La Piscine” (1969), iar chimia lor pe ecran era la fel de puternică ca în viața reală.
Sfârșitul unei povești de dragoste: Cu toate acestea, presiunea constantă a vieții publice, ambițiile lor profesionale divergente și, potrivit unor surse, infidelitățile lui Delon au început să pună presiune pe relația lor. În 1963, spre șocul fanilor și al presei, Alain Delon a pus capăt logodnei printr-o scrisoare lăsată lui Romy, plecând să filmeze în Statele Unite.
Despărțirea a fost devastatoare pentru Romy Schneider, care a suferit profund. Într-un interviu ulterior, ea a declarat. O prietenie dincolo de timp: În ciuda despărțirii dureroase, Alain și Romy au rămas apropiați de-a lungul anilor. Au continuat să lucreze împreună ocazional, iar chimia lor pe ecran a rămas la fel de puternică. Ultimul lor film împreună, „La Piscine”, realizat la șase ani după despărțire, este considerat un clasic al cinematografiei franceze, în parte datorită tensiunii palpabile dintre cei doi.
Un final tragic: Viața lui Romy Schneider a fost marcată de tragedii ulterioare, inclusiv moartea fiului ei, în 1981. Când Romy a murit în 1982, la doar 43 de ani, Alain Delon a fost profund afectat. El a organizat funeraliile și a scris un omagiu emoționant, declarând că ea a fost marea dragoste a vieții sale.
Moștenirea unei iubiri legendare: Povestea de dragoste dintre Alain Delon și Romy Schneider rămâne una dintre cele mai memorabile din istoria cinematografiei. Intensitatea relației lor, atât pe ecran, cât și în viața reală, a captivat imaginația publicului timp de decenii.
Astăzi, la mulți ani după ce povestea lor s-a încheiat, Alain Delon și Romy Schneider rămân simboluri ale unei epoci de aur a cinematografiei europene și ale unei iubiri care a depășit granițele timpului și ale ecranului. Farmecul lor, talentul și povestea lor de dragoste continuă să inspire și să fascineze noile generații de cinefili și romantici incurabili.
Preluare de Ionică Moldovan
Flaviu Claudiu Mihali și lirimul precarității ființei
Format în atmosfera culturală a orașului Baia Mare, cu splendida școală de poezie din jurul revistei “Nord literar”(Gheorghe Pârja,Florica Bud, Gheorghe Mihai Bârlea, Elena Cărăușan, Nicolae Scheianu, Gheoghe Glodeanu ș.a.), tânărul Flaviu Claudiu Mihali dovedește încă de la debut o surprinzătoare maturitate. Recentul volum, „Dezagregare” (2024) ne confirmă bunele impresii din primele două volume publicate, „Păsările n-au nevoie de credință „ ( 2001) și „Gânduri sfâșiate de timp”(2023).
Tânărul poet conduce o editură și revistă trimestrială de literatură și artă („Freamăt”), din paginile căreia putem să ne facem o idee despre gusturile și opțiunile estetice ale tânărului poet.
Volumul „Dezagregare” (2024), apărut la editura clujeană Argonaut, cu o prezentare a lui Ioan Papuc pe coperta a patra, ne descoperă o conștiință poetică ce evoluează cu o anume febrilitate într-un spațiu al căutării de sine, al rosturilor ființei. Drumul spre centrul sinelui e pavat cu neliniști, spaime și alte sentimente contradictorii. Citindu-l, regăsim la tot pasul imagini ale dezolării interioare, stranietatea unui univers calcinat, austeritatea unui pustiu existențial ce oferă versurilor aspectul de „o tristețe iremediabilă”, spre a-l cita pe ironicul, veselul Topârceanu.
Tensionată, dramatică sensibilitatea tânărului poet din Nord se învecinează cu cea a deprimatului Bacovia, chiar dacă poeziile lui ating rareori energía de strigăt expresionist a saturnismului bacovian.
Poetul băimărean este o conștiință lucidă, ce luptă cu morile de vânt ale iluziei. În fața ochilor săi se dezăluie un univers al degradării, al dezintegrării fizice și morale.Ca om al cărții, descoperă că pe rafturile bibliotecilor sunt înghesuite “cărți din polistiren”, iar cultura tinerelor generații e făcută pe telefoane: „ce strălucesc a cultură generală precară în lumina telefoanelor” (Ferme de întuneric).Această precaritate a civilizației e una dirijată, construită metodic în veritabile „ferme de întuneric”, după cum sună titlul unei poezii edificatoare, veritabile sedii ale obscurantismului și decerebrării. Chiar și spectacolul universului poartă semne evidente ale degradării.
Cu acest lirism tensionat, ce trădează un accentuat dramatism, cu momente de neliniște și dezbuzare, cu un tragic sentiment de alienare și de precaritate al ființei umane, Flaviu Claudiu Mihali se afirmă ca unul din cei mai originali poeți ai noii generații.
Ion Cristofor
Michelangelo a fost și un bun poet
Michelangelo Buonarroti (n. 6 martie 1475, Caprese Michelangelo, Republica Florentină - d. 18 februarie 1564, Roma, Statele Papale.
A fost, alături de Leonardo da Vinci, cel mai important artist în perioada de vârf a Renașterii Italiene. Geniul său universal este deopotrivă oglindit de pictură, desen, sculptură și arhitectură. A scris și poezii, în special în genul sonetului și madrigalului.
Cel ce iubirea-și ia drept armă: „Cel ce iubirea-si ia drept armă,/ frânge destin și ură, putere și mizerii/. Făcut-a bine când a dat natura/ cruzime pe măsura frumuseții/
unind de toate, afli liniștirea./ Lăsați-mi, de-aceea, un moment iubirea/ să-mi îndulcească chinurile vieții/ să îmi trăiesc, in fine, fericirea”.
Ionică Moldovan
Nimănui
Cebul – duere
Inima-mi cere
S-o fluture-n coarne,
Să o răstoane
În sângele lui…
S-o dea nimănui.
Vasile Mic
„
