Vasile Mic
Pavel Șușară In 1981, când ajungeam, prin repartiție, la Oficiul pentru Patrimoniu al proaspăt înființatului judet Călărași, care funcționa în cadrul Muzeului județean Călărași, unul dintre puținii oameni, ai unui mediu artistic extrem de rarefiat, pe care i-am întâlnit și cu care am rămas prieten fără niciun termen de expirare, a fost pictorul Corneliu Ratcu. Dificil și asociabil, de o timiditate extremă, în ciuda staturii sale masive și, la prima vedere, fioroase, timditate convertită de multe ori în agresivitate, trăia, improvizat și retras, aproape exclusiv în atelierul ad-hoc și în lumea fantasmelor cu care își popula, din abundență, singura realitate pe care o accepta necondiționat. Colorist solar și liric la prima vedere, dar bântuit, prin subteranele sensibilității sale extreme, de un tragism bine camuflat, el se afundase cu totul în himerele Campiei pe care, încetul cu încetul, a început să o reconstruiască mitologic prin propriile lui viziuni. Student al lui Vasile Grigore, el îi perpetuează exuberanța cromatică, dar convertește festivismul acestuia într-o stare de meditație și de melancolie profundă, nu o dată la limita unei autentice experiențe mistice. Astăzi, răsfoind din întâmplare portofoliul loturilor neadjudecate la licitațiile anterioare ale Artmark, am dat peste o lucrare, din ciclul ambiguu sperietoare-crucificare, în care derizoriul unui inventar de la sine înțeles al gospodăriilor țărănești, ele însele intr-o stare de precaritate cronică, se îngână subtil cu măreția tragică a unei Răstigniri. Plecat dintre noi cu doi ani în urmă, singur și cvasianonim, așa cum a și trăit toată viața, descoperirea de astăzi mi l-a readus în amintire, iar ,,Jertfa”, așa cum și-a intitulat el această compoziție, s-a așezat firesc atât în colecția mea cât și în conștiința profundă că oamenii care nu au trăit degeaba nu pleacă niciodată cu totul și, din când în când, se mai arată pe neașteptate și ne mai trimit câte un semn. Pe Pavel Șușară l-am cunoscut personal. Am fot împreună la colocviile unei reviste literare și am călătorit împreună cu trenul. Am discutat mult, multe. Un om admirabil. Știa multe, avea culorile, avea arta în sânge…
Gabriel García Márquez sau veacul de singurătate Cine nu a auzit de „Un veac de singurătate’? «Mulți ani mai târziu, în fața plutonului de execuție, colonelul Aureliano Buendía avea să-și amintească acea după-amiază îndepărtată când tatăl său l-a dus să descopere gheața» — Acela a fost momentul în Gabriel García Márquez, protagonistul nostru de astăzi, a înțeles cum trebuia să fie spusă povestea. Întors acasă, s-a închis în camera sa de lucru și a început să scrie fără oprire. A renunțat la slujbă și și-a dedicat fiecare zi romanului său. Între timp, soția sa, Mercedes, a fost nevoită să gireze tot ce aveau – mașina, aparatele electrice, chiar și bijuteriile – pentru a putea întreține familia. După optsprezece luni de muncă intensă, manuscrisul a fost terminat. Însă problemele financiare nu se opriseră. Familia nu avea nici măcar banii necesari pentru a trimite manuscrisul complet editurii din Argentina, așa că García Márquez l-a expediat în două tranșe, după ce Mercedes mai făcuse un drum la amanet. Gabriel García Márquez s-a născut pe 6 martie 1927, în micul oraș Aracataca, Columbia, un loc care avea să-și lase amprenta profundă asupra operei sale. Crescut de bunicii săi într-o casă plină de povești, mituri și amintiri ale războaielor trecute, tânărul Gabo, cum îl numeau apropiații, a fost modelat de o lume în care realitatea și fantezia coexistau într-un mod natural. Bunicul său, un fost colonel implicat în conflictele civile ale Columbiei, îi povestea despre onoare, moarte și politică, în timp ce bunica sa, o femeie superstițioasă, îi oferea o perspectivă magică asupra cotidianului, relatând cele mai bizare întâmplări cu o imperturbabilitate care avea să devină una dintre trăsăturile definitorii ale stilului său literar. În anii adolescenței, García Márquez a fost trimis la școală în Barranquilla, un oraș portuar plin de viață, unde a intrat în contact cu scriitorii și jurnaliștii care formau cercurile intelectuale ale vremii. A început să scrie primele sale povestiri și să colaboreze cu diverse ziare, publicând articole și cronici. Deși s-a înscris la Facultatea de Drept a Universității Naționale din Bogotá, studiile nu l-au atras în mod real. Pasiunea sa era literatura, iar timpul petrecut în universitate a fost mai degrabă o ocazie de a citi și de a explora opera unor autori precum Kafka, Faulkner și Hemingway, care aveau să-l influențeze profund. În anii ‘50, García Márquez a devenit jurnalist cu normă întreagă, lucrând pentru mai multe publicații columbiene și europene. A călătorit în America Latină și în Europa, documentând evenimente politice și sociale, ceea ce i-a oferit o înțelegere mai amplă asupra lumii. Însă, în ciuda succesului său ca jurnalist, visul de a scrie o mare operă literară nu-l părăsea. Până la mijlocul anilor ‘60, García Márquez trăia în Mexico City, unde își întreținea familia lucrând ca redactor publicitar și scenarist. Publicase deja patru romane, dar niciunul nu reușise să-i aducă recunoașterea pe care o spera. Povestea pe care o purta în minte încă din tinerețe, inspirată din copilăria sa din Aracataca, nu reușea să prindă forma dorită. Totul s-a schimbat într-o zi din 1965, când, în timp ce se îndrepta cu familia spre Acapulco, a avut o revelație: primul paragraf al romanului pe care încercase atâta timp să-l scrie i-a apărut brusc în minte. Romanul, intitulat Un veac de singurătate (Cien años de soledad), avea să devină unul dintre cele mai importante din literatura universală. Romanul a fost publicat în 1967 de editura Sudamericana din Buenos Aires și a avut un succes fulminant. Criticii l-au aclamat imediat, iar publicul l-a devorat. În mai puțin de trei ani, romanul a fost tradus în engleză, iar numele lui García Márquez a devenit sinonim cu literatura latino-americană. Cu stilul său unic, o combinație între realitate și fantastic, cartea a dat naștere unei noi dimensiuni a literaturii, consfințind termenul de realism magic. În anul 2024, Netflix avea să ecranizeze capodopera scriitorului. Macondo, orașul fictiv inspirat de Aracataca, devenise un simbol universal, iar istoria familiei Buendía părea să cuprindă însăși esența Americii Latine: măreția și decăderea, miracolul și tragedia, magia și violența. Pablo Neruda a numit romanul «cea mai mare revelație în limba spaniolă de la Don Quijote», iar Carlos Fuentes a remarcat că García Márquez reușise să transforme mitologia latino-americană într-o operă literară de talie mondială, după cum scrie Andrei Mihai Drăgulin. Faima sa internațională a fost consolidată prin următoarele romane: Toamna patriarhului (El otoño del patriarca, 1975), o explorare poetică și întunecată a dictaturii, și Cronica unei morți anunțate (Crónica de una muerte anunciada, 1981), o poveste construită ca o investigație literară a destinului implacabil. Însă recunoașterea supremă a venit în 1982, când García Márquez a primit Premiul Nobel pentru Literatură, devenind astfel al patrulea scriitor latino-american distins cu acest prestigios trofeu. În discursul său de acceptare a premiului, intitulat „Singurătatea Americii Latine”, García Márquez a vorbit despre identitatea și destinul continentului său, despre miracolul și suferința care coexistă în istoria sa, despre poveștile incredibile ale unor oameni reali, care depășesc cu mult orice ficțiune. Și-a asumat rolul de cronicar al unei lumi pline de contradicții, în care realitatea părea să urmeze reguli diferite de cele ale Occidentului. În ciuda gloriei literare, García Márquez nu a abandonat niciodată jurnalismul. A scris eseuri, cronici și articole, luptându-se cu cenzura și fiind un critic vocal al imperialismului și al corupției politice. Relațiile sale apropiate cu lideri precum Fidel Castro au fost controversate, dar pentru García Márquez, politica și literatura nu puteau fi separate. În ultimii ani ai vieții, s-a retras parțial din viața publică, dedicându-se scrierii memoriilor sale, A trăi pentru a-ți povesti viața (Vivir para contarla, 2002), o poveste la fel de captivantă ca romanele sale. A murit pe 17 aprilie 2014, în casa sa din Mexico City, lăsând în urmă o moștenire literară incomparabilă. În ziua morții sale, Columbia și întreaga lume l-au plâns ca pe un titan al literaturii, un povestitor care a reușit să facă dintr-un mic sat din America Latină un loc nemuritor în conștiința umanității. Astăzi, cărțile sale sunt citite în zeci de limbi, iar Macondo continuă să existe, suspendat între mit și realitate, un loc unde plouă patru ani fără oprire și unde o fată poate să se înalțe spre cer împreună cu cearșafurile proaspăt spălate. García Márquez este un arhitect al viselor, un creator de lumi, un om care a demonstrat că, în literatură, realitatea poate fi la fel de incredibilă precum ficțiunea.
Scriitor important fără nicio zi de școală
Petre Ispirescu nu a făcut niciun an de şcoală, a fost la închisoare şi până la 50 de ani nu a părăsit satul natal.
Petre Ispirescu este una dintre cele mai importante personalități ale literaturii populare românești, un om care a transformat poveștile transmise pe cale orală în comori literare nemuritoare. A fost editor, folclorist, povestitor, scriitor și tipograf, fiind cunoscut mai ales pentru activitatea sa de culegător de basme populare românești, precum „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, „Prâslea cel voinic și merele de aur”, „Aleodor Împărat”, „Greuceanu” și „Înșir-te mărgăritari”.
Petre Ispirescu: copilăria și influențele timpurii
Petre Ispirescu s-a născut în ianuarie 1830, în mahalaua Pescăria Veche din București. Tatăl său, Gheorghe Ispirescu, era frizer, iar mama, Elena, cu origini transilvănene, avea un talent deosebit pentru povestire. În copilărie, Petre a fost expus poveștilor populare, pe care le asculta cu nesaț de la părinți, calfele tatălui său sau clienții acestuia.
Deși nu a urmat școala, educația sa a fost asigurată de mai mulți dascăli de pe lângă biserici. Mai târziu, s-a format ca autodidact, citind cărțile disponibile în tipografiile unde a lucrat. „N-am trecut nici patru clase primare”, mărturisea el lui J.U. Crainic.
La doar paisprezece ani, Petre Ispirescu a devenit ucenic la tipografia condusă de Z. Carcalechi, atras de ideea că acolo unde se tipăresc cărțile se poate și învăța. Z. Carcalechi edita, începând din 1843, ziarul Vestitorul românesc. Aici, Ispirescu muncea 14 ore pe zi, iar în 1848 a devenit tipograf calificat. (Scris de către: Vladimir Ivanovici)
După moartea tatălui său, Ispirescu a învățat să cânte la chitară pentru a-i alina singurătatea mamei. În aceeași perioadă, a încercat să scrie versuri, însă fără prea mult succes.
Ionică Moldovan
Ana Blandiana DOINĂ Soră fragă, frate hrib, descântați-mi să mă schimb. Soră mură, frate-alun, învățați-mă să spun - Nu mă doare, nu îmi pasă, codru-i verde, frunza-i deasă, Ceru-i cer, iarba e iarbă, nu gândește, nu întreabă. Trece clipa nu se sperie - clipele mai sunt puzderie. Trece ora, nu se teme - orele se scurg pesemne. Trec și zilele ușor - ăsta o fi rostul lor. Trece anul ca un gând - unde s-o mai fi ducând? Trece veacul, nu i-e teamă - nici nu l-a băgat în seamă. Soră floare, frate spine, faceți-mă și pe mine Să nu simt, să nu mă doară, să învăț de la izvoară Să tot cânt și să tot curg de din zori până-n amurg, De din zori până-n chindie, din vecie în vecie... (sursa internet) Preluare: Ionică Moldovan
