Meditaţii (32). Prin ispite spre mântuire

Prin creaţie, omul este un privitor în sus (antropos), spre Dumnezeu. În timp ce animalele privesc în jos, spre pântece, spre ceea ce este material şi perisabil, omul (înzestrat cu raţiune, voinţă liberă şi sentiment) a fost creat să-şi îndrepte privirea spre Ziditor, ţintind mereu spre dobândirea bunurilor care nu se alterează, a comorilor veşnice din cer. Din nefericire, se întâmplă ca omul să-şi schimbe condiţia, întorcându-şi privirea dinspre Dumnezeu înspre pământ, lăsându-se înşelat cu uşurinţă de ispitele demonice. Indiferent ce vârstă am avea, vicleanul diavol reuşeşte să ne amăgească. Însă, chiar dacă “umblă, răcnind ca un leu şi căutând pe cine să înghită” (I Petru V; 8), totuşi potrivnicul nu ne forţează să-i împlinim voia. El lansează ideea atingerii unei plăceri sau al unui succes, la care n-am putea ajunge pe cale cinstită, ne inoculează posibilitatea dobândirii oricărui bun în schimbul săvârşirii unor fapte reprobabile ori ne prezintă răul sub forma binelui. Sfântul Vasile cel Mare afirmă că răul nu este altceva decât “lipsa binelui”. Răul devine realitate doar prin voinţa noastră şi, în consecinţă, diavolul are putere asupra noastră dacă îi permitem noi. Mai întâi, lucrează la nivel mental: ne aruncă momeala. În câmpul raţiunii, noi procesăm orice imagine şi orice informaţie care se iveşte. Adesea stăm pierduţi minute în şir, dialogând cu diverse persoane imaginare, fiind purtaţi prin diferite locuri, nesesizând că diavolul este un excelent partener de dialog, un bun filosof, logician şi teolog. Ni se pare că vorbim cu noi înşine, cu “un alt eu”, adresându-ne întrebări şi răspunzându-ne totodată. Acel “alt eu” este amăgitorul, care ne oferă răspunsuri la toate întrebările pe care ni le ridică existenţa, oferindu-ne soluţii variate la toate problemele, soluţii care, parcă, vin de nicăieri şi care au menirea de a ne îndepărta de Dumnezeu. Astfel, ne complacem în gândurile pe care ni le strecoară cel viclean, le acceptăm, iar de aici urmează alţi paşi pe care suntem nerăbdători să-i parcurgem. O dată ce am consimţit la o plăcere, ne desfătăm cu ea atât cât putem la nivel mental, dar se naşte o nouă poftă, o dorinţă fierbinte de a palpa ceea ce momentan doar ne închipuim. Sugestia părăseşte gândul şi trece la nivelul verbal, apoi la nivelul faptic; transpunem în faptă păcătoasă ceea ce înainte gândeam sau exprimam prin cuvinte. De aici decurge gravitatea acţiunilor noastre: păcătuim pe toate planurile. Nu ne mulţumim să consumăm păcatul în noi înşine, ci abia aşteptăm o ocazie oportună să ne exteriorizăm. Uneori, simţim amăgirea diavolului în timp ce dormim, în stare de visare. Sfinţii Părinţi (Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa ş.a.) spun că visul este un ecou al faptelor trăite în timpul zilei sau concretizarea virtuală a unor dorinţe pe care le nutream ziua. Acestea, neputându-se materializa în realitate, capătă contur în sfera imaginarului, în vise. Sigmund Freud scria că visele sunt o proiecţie a realităţii, iar realitatea este o proiecţie a viselor. Cei care cred că toate visele vin de la Dumnezeu, recurg la orice mijloace pentru împlinirea satisfacţiilor visate. Ei consideră că au un gir de la divinitate, întrucât acţionează în virtutea visului avut anterior şi tind să transpună ziua în faptă ceea ce au visat noaptea. Or, aceasta este o amăgire imensă din partea diavolului, căreia mulţi îi cădem victime. Trebuie să fim conştienţi că Dumnezeu este mereu prezent în viaţa noastră şi că nu are neapărată nevoie de vise pentru a ne comunica ceva sau pentru a Se manifesta. Se impune să urmăm pilda Părinţilor experimentaţi în lupta cu cel viclean, care ne recomandă să respingem orice vis şi orice vedenie, chiar dacă avem impresia că vin de la Dumnezeu. Cu siguranţă, Dumnezeu nu Se va supăra, fiindcă El ştie că procedând astfel ne ferim de ispitele celui rău, care este “mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan VIII; 44). De asemenea, trebuie să fim întotdeauna atenţi şi să avem tăria de a alunga orice gând pătimaş, deoarece e mai uşor să smulgi răul din rădăcină până când nu a reuşit să ia amploare. Prin rugăciune şi post, cu ajutorul lui Dumnezeu şi prin voinţa proprie vom rezista cu fermitate ispitelor, asemănându-ne unei stânci din mijlocul mării, care nu se sfărâmâ sub loviturile valurilor înspumate. Dumnezeu nu ne ispiteşte, ci doar îngăduie să fim ispitiţi. Prin ispite se verifică tăria noastră de caracter şi statornicia noastră în bine, iar fără ele cu anevoie ne-am mântui...