(Dragos Georgescu - Vicii)
Orice om normal, va fi surprins de caracterul ironic, sau autoironic al acestui gen de postare, dar fiți siguri că în candoarea lor butucănoasă, protagonistele acestor memorabile și inedite poze sunt convinse de uriașul impact emoțional al acestor fotografii în natură.Dacă ar avea timp, artiștii ar putea să picteze câte o Afrodită din asta, ieșind din spuma gălbuie a lanului ...
și ar fi destul ca unul să înceapă, ca apoi comenzile să curgă gârlă! Sunt mii de astfel de poze, dar toate au o singură expresie: un zâmbet nătâng, al unei tinere care nici măcar nu se întreabă ce caută ea plantată acolo, între florile acelea oleaginoase. Până la urmă, portretul Rânjind ca proasta-n rapiță, nu este altceva decât o imagine simbol, a unei societăți decerebrate, mimetice, în care trăim. În lipsa unei lumi interioare, zidite pe temelii culturale, orice astfel de moft, se transformă cât ai clipi, într-un simbol al neantului, al dezolării și deplinei vacuități spirituale.Până la urmă, va trece și vremea rapiței, iar câmpurile se vor întoarce la finalitatea lor lucrativă,
desigur, asta nu în dauna esteticului, dar teamă mi-e, că o altă plantă nevinovată ar putea cădea victimă însetaților fotografi, iubitori de imagini inedite. Ar putea urma de exemplu, un ciclu Copii în sfeclă, Gravide în orzoaică sau Pensionari printre cartofi, fiecare cu simbolistica aferentă. Este destul să-i trăsnească unuia prin cap o astfel de idee și schimbarea decorului floral ar deveni o formalitate.Civilizația contemporană – sau ce o fi – este una a imitației și superficialității ...
iar imaginea proastei rânjind în rapiță ar putea avea ca fond sonor, celebra interogație existențială a melodiei Cu ce m-am ales în viață? Răspunsul este cât se poate de sugestiv: exact cu ceea ce poate să se aleagă în viață, chiar și un simplu animal, căci omul nu mai încape în nici un fel de răspuns. Cei care au fost vreodată într-o cultură de rapiță, știu că planta asta, este extrem de lipicioasă și odată intrat în ea, este foarte greu să scapi de acolo. Până și animalele sălbatice o evită cu mare grijă. Dar noi oamenii, și în viață, ca-n rapiță: ne afundăm în peisaj, rânjim fericiți într-o poză de o clipă și nu mai ieșim niciodată de acolo. Încremenirea noastră este simptomul indolenței sociale și culturale din care probabil că nu mai avem speranțe să ieșim vreodată.SPONSORII EDIȚIEI:
