Meditaţii (34). Bunătatea

Bunătatea este un atribut al lui Dumnezeu. În discuția cu dregătorul bogat, Domnul Iisus Hristos afirmă că „nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu” (Luca XVIII; 19). El Își revarsă bunătatea asupra oamenilor, împărtășindu-ne daruri de cea mai înaltă valoare și făcându-ne părtași la propria Sa fericire. Întrucât noi suntem chemați să ne asemănăm cu Dumnezeu, înseamnă că, împodobindu-ne cu bunătatea Lui, avem datoria de a o revărsa asupra semenilor noștri. Bunătatea izvorăște din dragoste și se manifestă prin dăruire: să uiți de tine însuți cu desăvârșire și să te oferi celui pe care îl iubești cu întreaga ta ființă, lăsând la o parte egoismul, răutatea, ura, invidia. Crearea omului este o expresie a bunătății lui Dumnezeu. De asemenea, tot din bunătate, Fiul lui Dumnezeu vine în lume spre a-l mântui pe omul căzut în păcat și în stăpânirea morții, Se jertfește pe cruce, îi iartă pe cei care Îl condamnă, pentru ca noi, văzând trăirea Sa, să-I imităm bunătatea și iubirea față de neamul omenesc. Dacă Dumnezeu, Tatăl ceresc, „face să răsară soarele și peste cei răi și peste cei buni și trimite ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți” (Matei V; 45), noi, fiii Săi, avem menirea de a ne deschide sufletul față de cei care au nevoie de un umăr pe care să-și sprijine capul, de o vorbă blândă care să-i mângâie, de un zâmbet care să le alunge tristețea, de o încurajare care să le redea speranța și puterea de a se ridica după fiecare insucces. Sfântul Isaac Sirul scria: „Veselește-te cu cei ce se veselesc și plângi cu cei ce plâng!” Aceasta înseamnă o participare din bunătate la bucuriile și durerile semenilor, ca parte activă a vieții lor. Dorind ca toți oamenii să fie buni și să se mântuiască, Dumnezeu ne oferă bunătatea Sa, dar ne cere s-o transmitem mai departe, prin fapte de iubire față de aproapele. Dacă nu acționăm astfel, ea rămâne o sămânță care nu va da niciodată rod, ci se va usca în pământul lipsit de umiditate. Dumnezeu este bun, dar și aspru: bun cu cei ascultători și aspru cu cei răi și îndărătnici. Așadar, să persistăm în bunătate, care este o roadă a Duhului Sfânt, înveșmântându-ne în ea și dovedindu-ne vrednici de calitatea de fii ai lui Dumnezeu. Bunătatea, această virtute tot mai rară în societatea actuală, presupune compasiune și milostenie, fiind o cheie aurită care deschide poarta Împărăției lui Dumnezeu, permițându-ne accesul la Cina Domnului. Stadiul cel mai înalt al bunătății este zugrăvit de Mântuitorul Iisus Hristos prin cuvintele: „Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei care vă vatămă și vă prigonesc” (Matei V; 44). Ca atare, Domnul ne cere să răspundem la rău cu binefacerea și cu rugăciunea, dând dovadă de blândețe, smerenie, răbdare și iertare. Văzând un astfel de comportament, chiar și un păcătos poate fi determinat să înceapă o viață nouă împreună cu Hristos. Omul tinde întotdeauna să se autodepășească. Așa a fost creat de Dumnezeu, să țintească mereu în sus, către desăvârșire. Însă, atingerea acestui țel necesită nenumărate eforturi și etape. Am putea începe traseul spre Cer cu următoarea preocupare: cum să procedez pentru a deveni mai bun? Coborârea lui Dumnezeu la noi și urcarea noastră la El se intersectează într-un punct. Acest punct se numește bunătate. Este o împreună-lucrare a omului cu Dumnezeu. Posedând această virtute dumnezeiască și omenească, ne vom asemăna Mântuitorului și împreună cu El vom moșteni veșnica slavă și eterna fericire, rezervate doar celor buni și curați cu inima.