Meditaţii (37). Jurământul (2)

Porunca a treia a Decalogului stabileşte:“Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert” (Ieşire XX; 7). Această poruncă ne învaţă că numele lui Dumnezeu, care ne aduce la cunoştinţă fiinţa Lui, nu este permis a fi rostit decât cu respect profund. Dacă numele tatălui nostru pământesc (sau al mamei) ne este scump şi vrednic de cinstire, cu atât mai mult este demn de a fi cinstit, de către noi, creştinii, numele Tatălui ceresc, Care este sfinţenia desăvârşită, de la Care am primit şi dobândim atâtea binefaceri şi daruri şi Care “sfinţeşte gura ce-l rosteşte” (Sfântul Nicolae Velimirovici). Noi luăm numele Domnului în deşert: 1. când îl folosim în cuvinte de ocară, la mânie, în înjurături sau “sudălmi”, săvârşind blasfemie (la adresa Domnului şi a semenilor) şi “hulă împotriva lui Dumnezeu”; 2. când îl folosim în cuvinte de blestem, pentru a ne răzbuna pe cineva; 3. când ne purtăm în chip necuviincios la slujbele dumnezeieşti, în biserică, “neluând aminte la rugăciune”; 4. când necinstim/profanăm/luăm în râs lucrurile sfinte, săvârşind sacrilegiu; 5. când cârtim împotriva rânduielilor lui Dumnezeu, plângându-ne de purtarea Lui de grijă manifestată faţă de noi; 6. când încălcăm/nesocotim făgăduinţele/promisiunile făcute în numele lui Dumnezeu; 7. când facem glume/bancuri cu numele Lui, “cu cele sfinte”; 8. când facem un jurământ strâmb/mincinos pe numele lui Dumnezeu (Zaharia V; 4) sau călcăm, cu intenţie/voinţă şi cu bună ştiinţă, jurământul făcut; 9. când întrebuinţăm cu uşurinţă jurământul, când Dumnezeu este luat ca martor şi garant/“chezăşie” pentru lucruri neînsemnate sau pentru ceea ce nu este adevărat; 10. când facem un legământ şi când pronunţăm numele lui Dumnezeu în convorbiri obişnuite, nefolositoare şi deşarte, în chip mincinos şi fără cuvenită evlavie; 11. când folosim “numele lui Dumnezeu mecanic sau în mod ipocrit în rugăciuni” şi când Îi cerem “lucruri care sunt ruşinoase sau chiar rele”, uzitând numele Lui “în chip mincinos sau neruşinat” (Dimitrie N. Vernardakis). Jurământul implică invocarea/chemarea numelui lui Dumnezeu, pe care o face credinciosul, drept chezăşie/garanţie că spusele sale cuprind adevărul curat/nealterat. La temelia jurământului, creştinul pune: 1. credinţa că Dumnezeu este atotcunoscător şi că este adevărul desăvârşit; 2. credinţa că Dumnezeu cere şi credincioşilor să respecte şi să spună întotdeauna adevărul, pedepsindu-i grav în caz de abatere de la acesta; 3. hotărârea că, în caz că n-ar spune adevărul, el e pregătit să primească de la Dumnezeu orice pedeapsă ar dori să-i dea. Porunca a treia a Decalogului nu opreşte cu desăvârşire jurământul, ci condamnă încălcarea acestuia, a făgăduinţelor făcute lui Dumnezeu şi a promisiunilor făcute semenilor. Jurământul poate fi folosit numai în cauze/cazuri şi situaţii de maximă importanţă, pentru stabilirea adevărului şi curmarea neînţelegerilor, iar nu în orice împrejurare şi pentru lucruri de mică însemnătate. El poate fi solicitat, de asemenea, şi de către autoritatea legitimă (de stat sau în justiţie). Însuşi Dumnezeu a folosit jurământul: “Căci Dumnezeu, când a dat făgăduinţă lui Avraam, de vreme ce n-avea pe nimeni mai mare, pe care să Se jure, S-a jurat pe Sine Însuşi, zicând: <<Cu adevărat, binecuvântând te voi binecuvânta, şi înmulţind te voi înmulţi>>. Şi aşa, având Avraam îndelungă-răbdare, a dobândit făgăduinţa. Pentru că oamenii se jură pe cel ce e mai mare şi jurământul e la ei o chezăşie şi sfârşitul oricărei neînţelegeri. În aceasta, Dumnezeu voind să arate şi mai mult, moştenitorilor făgăduinţei, nestrămutarea hotărârii Sale, a pus la mijloc jurământul: ca prin două fapte nestrămutate – făgăduinţa şi jurământul – în care e cu neputinţă ca Dumnezeu să fi minţit, noi, cei ce căutăm scăpare, să avem îndemn puternic ca să ţinem nădejdea pusă înainte, pe care o avem ca o ancoră a sufletului, neclintită şi tare…” (Evrei VI; 13-19). De aici, opinează Sfântul Filaret al Moscovei, trebuie să înţelegem că “dacă Însuşi Dumnezeu, pentru a da nestrămutată încredinţare, întrebuinţa jurământul, cu atât mai mult trebuie ca noi, în lucruri principale şi de primă importanţă, la cererea autorităţilor legiuite, să întrebuinţăm jurământul şi legământul, cu evlavie şi cu hotărârea neclintită de a nu-l călca”. Pe de altă parte, Mântuitorul Iisus Hristos, Care spune despre Sine: “să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei V; 17), se pronunţă, în privinţa jurământului, astfel: “Aţi auzit că s-a zis celor de demult: <<Să nu juri strâmb, ci să ţii înaintea Domnului jurămintele tale>>. Eu, însă, vă spun vouă: Să nu vă juraţi nicidecum nici pe cer, fiindcă este tronul lui Dumnezeu, nici pe pământ, fiindcă este aşternut al piciorelor Lui, nici pe Ierusalim, fiindcă este cetate a marelui Împărat, nici pe capul tău să nu te juri, fiindcă nu poţi să faci un fir de păr alb sau negru. Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este” (Matei V; 33-37. Vezi şi Iacov V; 12: “Iar înainte de toate, fraţii mei, să nu vă juraţi nici pe cer, nici pe pământ, nici cu orice alt jurământ, ci să vă fie vouă ce este da, da, şi ce este nu, nu, ca să nu cădeţi sub judecată”; II Corinteni I; 17: “… la mine da, da să fie şi nu, nu”). Contracarând o întrebare obișnuită: „Dar ce să fac dacă cineva îmi cere să jur, dacă mă silește?”, Sfântul Ioan Gură de Aur ne răspunde: „Frica de Dumnezeu să fie mai puternică decât silnicia. Dacă ai de gând să-mi vii cu astfel de scuze, atunci nu vei păzi nicio poruncă!... Cel ce a auzit Fericirile (din cadrul Predicii de pe Munte a Domnului) și și-a format sufletul așa cum a poruncit Hristos, nu va fi silit niciodată de nimeni să se jure, fiind respectat și prețuit de toată lumea”. Ca atare, sugerează Filaret, mitropolitul Moscovei, „spune întotdeauna adevărul cu exactitate și fără evaziuni și atunci lumea se va încrede în cuvântul tău simplu ca într-un jurământ... Fii credincios, fidel, în toate cuvintele și faptele tale și le vei da tăria unui jurământ”. Cu adevărat, mare virtute este încrederea, care trebuie să existe între om şi om, dar şi între om şi Dumnezeu! Dacă relaţiile interumane şi cele dintre oameni şi Dumnezeu ar fi guvernate de încredere, nu ar mai fi nevoie de niciun jurământ!