Meditaţii (38). Amânarea

Adesea, avem tendința de a amâna o anumită activitate pe care ar trebui să o prestăm. Noi procedăm astfel chiar dacă suntem conștienţi că într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat tot vom fi nevoiţi să înfăptuim respectiva lucrare, în pofida sentimentelor negative pe care le nutrim față de aceasta. În înțelepciunea populară, există un proverb mereu actual, a cărui simplitate contrastează cu încărcătura sa semnificativă și a cărui veridicitate a fost verificată în decursul timpului: „Nu lăsa pe mâine ce poți face azi!” Amânarea nu face altceva decât să ne îndepărteze de la atingerea scopului propus. Omul este o ființă aflată într-o continuă autoperfecționare și într-o permanentă autodepășire. De aceea, recurgând la amânare, ne angajăm pe drumul descendent al regresului. În viața duhovnicească, amânarea constituie o piedică reală în calea progresului omului în realizarea faptelor bune necesare dobândirii mântuirii. Am putea afirma, cu toată certitudinea, că amânarea este cea mai eficientă armă pe care diavolul o folosește spre a-l convinge pe om să intre, de bunăvoie, în stăpânirea lui. Cu abilitate, diavolul îi insuflă omului ideea că binele trebuie făcut, dar nu acum, ci mai târziu. Diavolul îi șoptește omului: „azi ai grijă de trup, mâine vei avea grijă de suflet”. Omul procedează în consecință, crezând că tinerețea merită trăită la maximum, având timp suficient la bătrânețe pentru pocăință și îndreptare. Privind astfel lucrurile, omul se autoamăgește, nesesizând că i se întinde o capcană din partea celui viclean. Omul se situează într-un prezent continuu. El trebuie să fie conștient că timpul se scurge ireversibil și că viitorul depinde în mod necesar de prezent. Așadar, dacă dorește să aibă parte de un viitor strălucit, se impune ca prezentul să fie caracterizat prin lumină. A trăi în lumină echivalează cu a trăi în Hristos, deoarece El este Lumina lumii (Ioan VIII; 12). A ieși din lumină înseamnă a intra în sfera întunericului, adică a păcatului. Omul, chiar dacă se îndepărtează o perioadă de Dumnezeu, nu trebuie să uite că înainte trăia cu El şi că după încheierea rătăcirii sale, trebuie să revină tot la Dumnezeu şi în Dumnezeu, întrucât viaţa sa depinde de El. Această stare de lucruri corespunde mediului în care omul trăiește şi își desfăşoară activitatea ca persoană liberă şi conştientă. El aleargă fără întrerupere, în dorinţa de a rezolva o infinitate de probleme într-un timp relativ scurt, neglijându-și sănătatea trupească şi dispoziţia sufletească, iar bucuria pe care ar trebui s-o simtă la fiecare realizare, este întunecată de problemele care ar putea să survină în viitor şi astfel, frica de necunoscut îl împiedică să conştientizeze importanţa prezentului. De fapt, omul se găsește într-un permanent azi şi acum. Azi-acum trebuie să stea în faţa lui Dumnezeu cu inima curată, stăpânită de o bucurie duhovnicească, neumbrită de răutatea “acestui veac” aflat într-o progresivă desacralizare. Ca atare, scria Sfântul Atanasie cel Mare, “nu trebuie măsurată cu timpul calea virtuţii, nici cu retragerea pentru sine, ci cu dorinţa şi cu voinţa mereu treze. De aceea nu-şi amintea de timpul trecut (textul se referă la Sfântul Antonie cel Mare), ci fiecare zi socotind-o ca început la nevoinţei, se ostenea şi mai mult pentru înaintare, spunându-şi necontenit cuvântul lui Pavel: cele dinapoi uitându-le, spre cele dinainte tind (Filipeni III; 14). Dar îşi amintea şi de cuvântul proorocului Ilie care zice: viu este Dumnezeu înaintea Căruia mă voi înfăţişa azi (III Regi XVIII; 15). Căci ia seama că zicând: azi, nu măsura timpul trecut, ci ca unul ce pune pururea început, în fiecare zi se silea să se înfăţişeze aşa cum trebuie lui Dumnezeu, cu inima curată şi gata să asculte de voia Lui şi de nimeni altul, văzându-Şi pururea viaţa ca într-o oglindă”. Din altă perspectivă, prin „prezent-azi” putem înțelege viața pământească a omului, iar prin „viitor-mâine” înțelegem timpul posterior morții. Moartea, o realitate de necontestat, reprezintă un eveniment major care nu poate fi programat și nici amânat. Moartea semnifică o trecere dintr-un mod de existență în alt mod de existență (din efemeritate în eternitate) și constă în despărțirea sufletului nemuritor de trupul muritor. A nu crede în viața viitoare este o expresie a naivității. Dacă, până la Judecata de Apoi, trupul se contopește cu țărâna, nu trebuie omis faptul că sufletul se va sălășlui în Rai/fericire ori în Iad/osândă, în funcție de faptele săvârșite în timpul pelerinajului terestru: bune sau rele. De aici, reiese cu claritate ideea că „ziua de mâine” depinde în mod covârșitor de „ziua de azi”. Prin urmare, amânarea binelui de azi pe mâine îl aruncă pe om în incertitudine. Niciodată omul nu va fi sigur de ziua de mâine. Realitatea cotidiană dovedește, cu prisosință, acest lucru. Omul, în calitatea sa de propriu judecător, își făurește personal destinul veșnic de mâine prin felul în care trăiește azi. Un fapt este cert: doar săvârșind binele, omul poate câștiga mântuirea sufletului său. Pentru a reliefa și mai pregnant primejdia amânării, voi încheia prin sugestivele cuvinte ale lui Toma de Kempis, exprimate în lucrarea sa, „Urmarea lui Hristos”: „Dacă azi nu ești pregătit (pentru întâlnirea cu Hristos), cum vei fi mâine? Mâine e o zi îndoielnică: și de unde știi că vei ajunge până mâine? (Azi) acum e vremea tare prețioasă, acum sunt zilele mântuirii, acum e timpul prielnic (II Corinteni VI; 2). Dar, vai, ce durere, că nu folosești mai bine (mai eficient) vremea aceasta, în care poți să te-nvrednicești spre a trăi fericit în veci!”

Preot dr. Cristian Boloş