Socrate Condamnat la moarte prin otrăvire
De ce îl admir atât de mult pe SOCRATE?
Pentru că datorită înțelepciunii sale l-aș putea asocia cu Soarele care luminează și împrăștie tot întunericul. Și n-aș greși dacă l-aș considera chiar sfânt având în vedere că era atât de virtuos, moral, răbdător, modest și luând în calcul și felul morții sale: a fost condamnat la moarte prin otrăvire. Martir, aș zice, ucis pentru dreptate și adevăr.
Pe Socrate nu-l cunoaștem decât prin intermediul mărturiilor elevilor săi Platon și Xenofon, al legendei care s-a constituit în jurul său precum și al morții sale eroice.
Tatăl său era sculptor, iar mama moașă, oameni simpli proveniți dintr-un mediu modest. În tinerețe, Socrate a fost instruit în meseria tatălui său pe care a abandonat-o, însă, foarte repede. L-a preocupat fizica și științele naturii, dar mai cu seamă filozofia. Îmbrăcămintea lui Socrate era întotdeauna modestă datorită simplității sale, dar niciodată n-a fost văzut afișând o neglijență vestimentară. Socrate n-a fost vanitosul care să simuleze o falsă modestie.
El nu lua bani pe lecții spre deosebire de sofiști. În învățăturile sale nu le vorbea despre arta de a dobândi bogății sau alte lucruri pământești pieritoare ci examina ceea ce este bun și ceea ce este rău, ce este frumos sau rușinos, drept sau nedrept, ce este curajul sau lașitatea. Îi înfrunta pe cei ale căror ordine i se păreau nedrepte și contrare legii, îi învăța să-și pregătească sufletul pentru virtute, să elimine imoralul, indecența, încercând să îi conducă pe calea justiției.
Socrate nu era numai un cercetător ci și un născător de suflete. Filozofia sa era mai întâi o morală. Gândirea lui Socrate a avut o mare importanță în istoria ideilor până la apariția creștinismului, dacă nu și mai târziu, omenirea occidentală trăind din ceea ce au reușit succesorii să rețină din învățătura lui.
Socrate nu obosește să repete că i s-a încredințat misiunea divină de a-și forma contemporanii: „Căci nu fac nimic altceva decât să colind orașul încercând mereu să vă conving, și pe tineri, și pe bătrâni, să nu vă îngrijiți de trup și de bani, nici mai mult, nici deopotrivă ca de suflet, spre a-l face să fie cât mai bun, spunându-vă că nu virtutea se naște din avere, ci din virtute vin și averea și toate celelalte bunuri. Atâta vreme cât este prezent în trup, sufletul este cauză a vieții acestuia, datorându-i virtutea de a respira și reîmprospătându-l. De îndată, însă, ce acest principiu regenerator încetează, trupul se nimicește și piere. De aici i se trage numele de suflet. Iar sufletul stăpânește ființa întregului trup ca să poată trăi și umbla. Iar trupul este mormântul sufletului acesta fiind îngropat în el cât timp este în viață.”
A fost acuzat că nu recunoaște zeii cetății, că încearcă să introducă o nouă divinitate, credința în existența unui Singur Dumnezeu și că urmărește să corupă tineretul.
Îndrăznind să cerceteze adevăratele probleme și să gândească dincolo de mediocritatea vieții, Socrate devine prin aceasta martirul propriului său limbaj. Astfel se încheia viața aceluia care se despărțise de judecătorii săi spunându-le: „Dar acum e timpul să plecăm – eu ca să mor, iar voi ca să trăiți.” Astfel avea să se sfârșească Socrate, unul dintre cei mai mari gânditori ai istoriei umane.
Bacovia și simbolismul francez
George Bacovia (George Andone Vasiliu) s-a născut la 17 septembrie 1881, în Bacău și a decedat în 22 mai 1957 la București. A fost un scriitor român format la școala simbolismului literar francez. Este autorul unor volume de versuri și proză scrise în baza unei tehnici unice în literatura română, cu vădite influențe din marii lirici moderni francezi pe care-i admira, dar și, cum spune versul bacovian, „din Eminescu, Heine și Lenau.” La început văzut ca poet minor de critica literară, va cunoaște treptat o receptare favorabilă, mergând până la recunoașterea sa drept cel mai important poet simbolist român și unul dintre cei mai importanți poeți din poezia română modernă. Reproucem mai jos o poezie repzentaivă pntu lirica bacoviană:
„Te uită cum ninge decembre / Spre geam, iubito, priveşte / Mai spune s-aducă jeratic / Şi focul s-aud cum trosneşte // Şi mîna fotoliu spre sobă / La horn să ascult vijelia / Sau zilele mele totuna /Aş vrea să le-nvăț simfonia // Mai spune s-aducă şi ceaiul / Şi vino şi tu mai aproape / Citeşte-mi ceva de la poluri / Si ningă zăpada ne-ngroape // Ce cald e aicia la tine / Şi toate în casă-mi sînt sfinte / Te uită cum ninge decembre // Nu rîde, citeşte-nainte / E ziua şi ce intuneric / Mai spune s-aducă si lampa / Te uită zăpada-i cît gardul // Şi a prins promoroacă şi clampa / Eu nu ma mai duc azi acasă / Potop e-napoi şi-nainte / Te uită cum ninge decembre / Nu rîde citeşte-naïnte”
Ionică Moldovan
Duiliu Zamfirescu a fost una dintre personalitățile literare marcante ale sfârșitului de secol XIX și începutului de secol XX, cunoscut în special pentru romanul de tip realist și pentru contribuția sa la dezvoltarea romanului social și psihologic românesc.
Scrierile sale surprind cu finețe viața boierimii românești, zbuciumul dintre tradiție și modernitate, și conflictele sociale ale epocii sale. S-a născut la 30 octombrie 1858, în Plăginești (astăzi Dumbrăveni), județul Vrancea.
Provenind dintr-o familie de moșieri moldoveni, Duiliu Zamfirescu a urmat studii de drept la București și s-a implicat activ în viața socială, politică și culturală a țării. A fost diplomat, redactor, avocat, deputat și academician. A fost, pe rând: Redactor la „Românul” și „Timpul”, (apropiat de cercul conservatorilor, influențat de Titu Maiorescu), diplomat la Roma (1888–1906), perioadă în care a cunoscut și s-a apropiat de cultura italiană și de idealurile latinității,
și membru titular al Academiei Române din 1908, dar și Președinte al Academiei Române între 1908–1910.
Cariera sa diplomatică și juridică nu l-a ținut departe de literatură, pe care a cultivat-o cu pasiune și rigoare.
Opera literară Romanele – Ciclul „Comăneștenilor”
Cea mai cunoscută contribuție a lui Zamfirescu este ciclul de romane al familiei Comăneștenilor, care cuprinde: Viața la țară (1894), Tănase Scatiu (1895), În război (1898), Îndreptări (1906) și Anna (1906).
Aceste romane constituie o frescă socială a boierimii românești de la sfârșitul secolului XIX. Scriitorul surprinde, cu realism și rafinament, procesul de degradare al vechii aristocrații, ascensiunea parveniților și impactul modernizării asupra valorilor tradiționale.
Personaje precum Tănase Scatiu, arivist și lipsit de scrupule, sau Gore Pârgu, tipul țăranului ambițios, sunt creații literare memorabile.
Poezie și nuvele: Zamfirescu a scris și poezie în spiritul romantismului târziu, influențat de Mihai Eminescu, dar și nuvele și povestiri care completează imaginea unui scriitor preocupat de viața rurală, de morala socială și de portretizarea psihologică.
Stilul său este sobru, echilibrat, cu accente ironice și o profundă cunoaștere a sufletului uman. Influențat de realismul european, în special de Balzac și Turgenev, Zamfirescu a adus în literatura română o viziune matură și analitică asupra societății.
Este considerat un precursor al romanului social modern românesc, alături de Ioan Slavici și Liviu Rebreanu.
Deși uneori trecut în umbră de figuri ca Rebreanu sau Camil Petrescu, Duiliu Zamfirescu rămâne un punct de reper în literatura română pentru felul în care a surprins transformările sociale ale epocii. Portretele sale sunt vii, conflictele credibile, iar fundalul rural și boieresc este redat cu o autenticitate remarcabilă.
În concluzie, aș spune că Duiliu Zamfirescu este scriitorul unei lumi în declin – o lume a boierimii de tranziție, prinsă între trecutul feudal și valurile modernizării. Prin opera sa, el ne-a lăsat o imagine fidelă a societății românești de la sfârșitul secolului XIX, cu marile sale iluzii, frământări și transformări. Cu o voce calmă, profundă și ironică, Zamfirescu a reușit să transforme realitatea în literatură durabilă.
Duiliu Zamfiecu a muit la 3 iunie 1922, în localitatea Agapia, județul Neamț.
Vasile Mic
Eugen Simion
O conștiință a spiritului românesc
Într-o lume în care valorile tind să se dilueze și reperele culturale să se piardă în zgomotul efemerului, numele lui Eugen Simion strălucește ca o stea fixă pe cerul literaturii române. Critic, istoric literar, eseist, profesor și academician, Eugen Simion a fost mai mult decât un intelectual de marcă: a fost un păstrător de memorie, un constructor de sensuri și un promotor neobosit al culturii române în epoci marcate de frământări și transformări.
Născut la 25 mai 1933, în Chiojdeanca, județul Prahova, destinul său a fost încă de timpuriu legat de cuvânt, de ideea de a înțelege și a transmite esența literaturii. A absolvit Facultatea de Filologie a Universității din București, unde mai târziu avea să formeze generații întregi de studenți. Cariera sa s-a întrepătruns cu devenirea intelectuală a României postbelice, iar opera sa a oferit un cadru de înțelegere profundă a literaturii române, prin repere solide, claritate analitică și echilibru axiologic.
Prin lucrări fundamentale dedicate lui Eminescu, Cioran, Mircea Eliade, Marin Preda, și prin vastul proiect editorial „Scriitori români de azi”, Eugen Simion a oferit literaturii române un canon critic riguros, dar și deschis spre nuanțe, spre complexitatea spiritului creator. În el s-au întâlnit rigoarea științifică a cercetătorului cu empatia omului care înțelege sufletul autorilor despre care scrie.
Ca președinte al Academiei Române (1998–2006), Eugen Simion a fost o voce calmă, dar fermă, în apărarea limbii române, a valorilor culturale naționale și a nevoii de continuitate spirituală într-o lume grăbită să uite. A inițiat și a coordonat proiecte monumentale, precum Dicționarul general al literaturii române sau colecția „Opere fundamentale”, oferind generațiilor viitoare acces la izvoarele nealterate ale creației românești.
Dincolo de prestigiu, de onoruri și de contribuțiile științifice, Eugen Simion rămâne în memoria noastră ca o figură de verticalitate morală, de echilibru și devotament față de misiunea culturii. A fost un om care a înțeles că, fără trecut, nu poate exista un viitor, iar fără identitate culturală, un popor devine vulnerabil în fața uitării.
Astăzi, la ceas de aducere-aminte, îl omagiem nu doar pe criticul literar, ci pe omul Eugen Simion, cel care a păstrat vie flacăra spiritului românesc. Prin tot ceea ce a scris și a lăsat în urmă, el continuă să ne vorbească, să ne ghideze și să ne inspire.
Eugen Simion nu a fost doar un martor al literaturii române, ci unul dintre făuritorii ei tăcuți, dar esențiali.
Ionică Moldovan
Mircea Cărtărescu, publicat și în spaniolă
Scriitorul român Mircea Cărtărescu este laureatul din acest an al premiului „Pluma de Plata”, unul dintre cele mai prestigioase premii literare din Spania, pentru romanul „Theodoros”, apărut în limba spaniolă la Editura Impedimenta, în traducerea lui Marian Ochoa de Eribe. Premiul a fost decernat la Târgul de Carte din Bilbao.
Ionică Moldovan
Pagină realizată de Vasile Mic - vasilemic@gmail.com
