Omul se află întotdeauna într-un dialog. Partenerul său poate fi Dumnezeu sau diavolul. Dacă omul refuză prezența mântuitoare a lui Dumnezeu, locul Său este ocupat de diavolul, care ne pătrunde cu abilitate în minte, în inimă, în suflet (I Petru V; 8), călăuzindu-ne spre pieire. Însă, stă în puterea noastră să ne opunem. Orice gând rău poate fi alungat şi înlocuit printr-un gând bun. Momeala (ispita) pe care ne-o aruncă diavolul prin intermediul gândurilor nu este păcat. Ea devine păcat în momentul în care o transpunem în cuvânt și în faptă, primejduindu-ne sufletul.
Toţi îl simţim pe cel viclean cum încearcă să ne amăgească prin gând, propunându-ne o stare de fericire sau împlinire pe care n-am putea s-o ajungem niciodată pe căi cinstite. Chiar şi Sfinţii au avut astfel de ispite şi toată viaţa lor a fost o luptă neîncetată cu amăgirile și cursele diavolului. Însă, ispitele sunt îngăduite (permise) de Dumnezeu pentru îndreptarea noastră şi fără ele nu ne putem mântui. Prin intermediul ispitelor se verifică tăria noastră de caracter, stăruinţa noastră în bine. După cum nu putem împiedica vântul să nu sufle, tot aşa nu putem opri năvala gândurilor, zice Avva Pimen. Cu toate acestea, diavolul nu ni se impune. El ni se propune. Alegerea ne aparţine. Responsabilitatea ne revine. Diavolul devine victorios când sugestia lui coincide cu acțiunea noastră.
Mulţi ne plângem că în timpul sfintelor slujbe din biserică sau în timpul rugăciunii mintea ne hoinăreşte prin diferite locuri. Gânduri necuviincioase ne tulbură. Nu mai avem răbdare. Nu avem linişte. Simţim cum diavolul ne poartă cu gândul departe, ne cufundă în plăceri, tocmai când rugăciunea ar trebui să fie mai fierbinte. Fără să ne dăm seama alunecăm; dar nu ne nici împotrivim. Diavolul ne-a cucerit. Ne-a distras atenţia. De fapt, chiar acesta e rolul lui: să ne arunce momeala. Nu e vina lui că noi am acceptat-o, ci a noastră. Degeaba îl acuzăm. Am capitulat prea uşor, iar diavolul a ieşit biruitor. Când suntem în biserică se cuvine să lăsăm la o parte orice altă preocupare și să ne concentrăm atenţia asupra rugăciunilor, cântărilor, predicilor, dar mai ales asupra Înfricoşătoarei Taine, care se săvârşeşte în Sfântul Altar, unde Fiul lui Dumnezeu Se jertfeşte în chip nesângeros, din dragoste, pentru fiecare.
Mintea care rătăceşte trebuie să fie făcută fermă şi trează. Întărirea minţii este o lucrare de voinţă. Datoria noastră, ne îndeamnă Sfântul Părinte Dumitru Stăniloae, este aceea de a veghea mereu asupra gândurilor care apar în câmpul conştiinţei, ca să fie eliminat de la apariţie gândul oricărui păcat. Îndepărtând gândurile rele și necurate vom evita săvârșirea păcatelor, întrucât fiecare păcat își are originea în gând. În clipele în care vin ispitele, iar gândurile rele ni se apropie de inimă, să ne ridicăm mintea prin rugăciune spre Dumnezeu, strigând din adâncul sufletului: “Doamne, nu mă lăsa! Vino în ajutorul meu! Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul (păcătoasa)!”
Preot Dr. Cristian Boloş
