Meditaţii (41). Fericirea (1)

Cultura • 21.07.2025 00:00

Fericit cu adevărat este Dumnezeu, dar El împărtăşeşte această fericire celor care Îl iubesc şi-L urmează. La întrebarea: “Ce este fericirea?”, Sfântul Grigorie de Nyssa răspunde în felul următor: “Fericirea este cuprinsul tuturor celor ce se înţeleg prin numirea de bine şi din care nu lipseşte nimic din cele ce răspund dorinţei după bine. Potrivnică fericirii este nefericirea”. Potrivit acestui Părinte al Bisericii, “ținta vieţii virtuoase este fericirea. Căci orice faptă bună, care se face cu râvnă, are totdeauna în vedere un scop anumit. Fericirea este în chip suprem şi mai întâi de toate Fiinţa dumnezeiască cea mai presus de fire; dar când e vorba de oameni, fericit este şi se numeşte acela care participă la fericirea cea cu adevărat reală, respectiv la acea cantitate de fericire câtă e dată în fire omului s-o aibă. Deci, definiţia fericirii omeneşti constă în asemănarea noastră cu Dumnezeu. De aceea, deşi binele suprem este binele de dincolo, singurul după care se cade să râvnim, întrucât el singur e fericire din fire, totuşi oricine dintre muritorii care participă la acel bine, devine şi el fericit”. De pildă, Psalmul 1 numeşte fericire “în primul rând: înstrăinarea de rău, ca fiind începutul pornirii spre mai bine; în al doilea rând: petrecerea cu gândul la cele sublime şi dumnezeieşti, ca una care trezeşte deja dorul după mai bine; în al treilea rând, numim fericire asemănarea cu Dumnezeu”. Nimic din tot ceea ce se întâmplă în lume nu are loc fără un motiv întemeiat, iar Dumnezeu dorește să ne arate mereu că omul este liber, putând persista atât în bine, cât şi în rău. Cele două căi au, însă, finalităţi diferite: răsplata binelui e fericirea, iar pedeapsa răului e nefericirea. A fi fericit în Împărăţia lui Dumnezeu coincide cu a fi mântuit. Dreptul Judecător oferă această stare ca premiu celor care s-au ostenit în cursul vieţii pământeşti cu săvârşirea faptelor bune, a binelui. Așadar, fericirea absolută o reprezintă Dumnezeu, iar fericit e cel care trăieşte în Dumnezeu şi cu Dumnezeu, prin împlinirea constantă a voii divine şi prin respectarea poruncii ce priveşte iubirea aproapelui, deoarece “fericit este cel care nu gândeşte rău altuia”, afirmă Sfântul Vasile cel Mare şi pentru că “fericirea este echivalentă cu capacitatea de a iubi”, apreciază just George Călinescu. În consonanţă cu cele spuse mai sus, J.G. Herder scria: “suprema fericire pe pământ este să iubeşti şi să fii iubit”. E firesc să simţim o stare de fericire relativă, de linişte interioară şi în această lume, care ne pregăteşte pentru eternitate. De o fericire efemeră ne bucurăm atunci când în familia noastră domnesc dragostea şi pacea, când copiii se realizează, când cunoaştem o serie de succese pe plan familial şi profesional, când reuşim să ţinem un post întreg sau când putem participa activ la Sfânta Liturghie în fiecare duminică. Toate îşi au rolul lor bine definit; toate au menirea de a ne apropia de Dumnezeu. Numai El ne poate imprima şi nouă adevărata fericire, fiindcă Bunul Părinte Ceresc ne-a dat toate bunătăţile, în special darul de a fi liberi de orice constrângere, de a nu fi supuşi niciunei forţe din afară (destin orb şi implacabil), ci să avem o voinţă liberă, de sine stătătoare, în baza căreia putem lua cele mai bune decizii. De fapt, “virtutea constă în a fi fără stăpân şi a face ceea ce-ţi place; tot ce faci din constrângere sau din silă nu poate fi virtute”, zice Sfântul Grigorie de Nyssa. Însă, trebuie să fim atenţi la modul în care ne folosim libertatea, având în permanenţă înaintea ochilor sufleteşti ţinta spre care tindem: fericirea veşnică.