Preocuparea profundă și inepuizabilă privind problemele sociale și morale este, poate, trăsătura caracteristică cea mai frapantă a artei ruse. Cenzura rigidă care a permis doar autorii și ideile atent selecționate, precum și interzicerea sau descurajarea multor forme de artă non-politice, mai ales genurile triviale ca poveștile populare de dragoste și polițiste sau tot felul de romane ieftine, au fixat în mod automat atenția publicului cititor asupra operelor noi și experimentale. Apoi a urmat o perioadă organizată de Stalin și colaboratorii săi, potrivit căreia, apariția oricărei idei care ar fi putut să tulbure și să distrugă atenția de la sarcinile economice au fost interzise.
În general, scriitori sunt considerați persoane care trebuie supravegheate îndeaproape, fiindcă lucrează cu bunuri periculoase, ideile, fiind prin urmare izolați de contactele private individuale cu străinii și din sferele mai puțin intelectuale precum actori, dansatori sau muzicienii socotiți mai puțin sensibili la puterea ideilor și în acest sens mai bine izolați de influențele perturbatoare din străinătate.
În perioada 1928 -1937 a funcţionat Noua Ortodoxie, iar după căderea lui Troțki s-a pus capăt perioadei de incubație, în timpul căreia cei mai buni romancieri și dramaturgi precum și compozitori și regizori de film sovietici au realizat cele mai originale și memorabile opere.
În anul 1934 regimul bolșevic a consolidat vechile metode de control, impuse în mai multe etape de supraveghere, mai întâi prin Uniunea Scriitorilor, apoi printr-un comisar numit de stat și în fine prin Comitetul Central al Partidului Comunist. Partidul a trasat o linie literară la început, celebrul Proletcult care cerea lucrări colective pe teme sovietice făcute de echipe de scriitori proletari, apoi venerarea eroilor sovietici și presovietici.
Marile epurări și procesele din anii 1937 și 1938 au schimbat scena literară și artistică făcând-o de nerecunoscut. Scriitori și și artiști exilați sau exterminați în această perioadă m-ai ales în timpul perioadei lui Ejov, a distrus tot ce era de valoare.
A fost o lovitura atât de mare, încât literatura și gândirea rusă arătau în 1939 ca o zona devastată de război cu câteva clădiri splendide rămase încă intacte, dar solitare în mijlocul unei țări ruinate și abandonate, așa cum menționează Isaiah Berlin. Majoritatea scriitorilor au fost uciși sau eliminați într-o formă sau alta.
Cel mai la îndemână exemplu este cazul poetei Marina Țvetaeva care s-a întors de la Paris în 39 și a căzut în dizgrație oficială și ajunge să se sinucidă, probabil la începutul anului 1942, apoi mai avem poeții Serghei Esenin și Maia Coffy care la fel s-au sinucis și ei.
De fapt, odată cu moartea lui Maxim Gorki, intelectualii și-au pierdut singurul protector puternic și ultima legătură cu tradiția anterioară de relativă libertate a artei, pentru că Gorki era cel care știa și simțea adevărata valoare a scriitorilor și intelectualilor și nu-și permitea că aceștia să pățească ceva, astfel prin tot felul de mijloace, relațiile lui la nivel politic, a încercat să tragă o perdea peste aceștia, încât KGB să uite de ei, ori să-i evite, pe cât era posibil.
Paradoxal sau nu, autorii remarcabili care au supraviețuit Marii Epurări, care au reușit să se elibereze și să își păstreze libertatea fără să se încline prea mult în fața statului, păreau acum să reacționeze într-un mod pozitiv la marele val de sentimente patriotice autentice, mai profund chiar decât scriitori sovietici ortodocși
Tot la capitolul represiune trebuie să-l amintim și pe Isac Mandelștam care s-a născut la Petersburg în anul 1891 și a murit într-un lagăr de concentrare sovietic. Aparținea unei generații de scriitori care s-au revoltat împotriva misticismului dezlănțuit, a viselor metafizice megalomane și a decadenței scriitorilor simboliști ruși. Revoluția din octombrie i-a fost fatală lui Mandelștam pentru că prea puțin dornic, de fapt incapabil să-și adapteze talentul la noile cerințe, nu se putea autoconvinge să colaboreze cu constructorii vieții noi. Acesta a fost persecutat fără milă până la moarte, în condiții oribile imposibil de descris, într-un lagăr de prizonieri de lângă Vladivostok, circumstanțele erau de așa natură încât nici un prieten de-al lui care l-a cunoscut în mod direct, nu va dori să vorbească despre cele întâmplate, dacă poate evita subiectul.
Viața poeților ruși a fost una grea în general, unii au fost spânzurați, alți poeți decembriști au murit în Siberia, Esenin s-a sinucis, iar Pasternak a murit în mizerie pentru că a căzut în dizgrația oficialităților. Mai rar întâlnită, o altă metodă la care apelau autoritățile era și otrăvirea. Tot în acest episod de teroare asupra lui Maldeștam, Isaiah Berlin surprinde o etapă din condamnarea acestuia, adică telefonul de la miezul nopții primit de Pasternak de la Stalin. Conducătorul l-a întrebat pe Pasternak dacă fusese de față la lectura celebrei epigrame pe care a citit-o Mandelștam și care îl viza pe Stalin. Pasternak a evitat întrebarea și a explicat cât de important era pentru el să se întâlnească cu Stalin, căci erau prea multe de discutat. Stalin a repetat cu răceală întrebarea până în cele din urmă să-i spună lui Pasternak: ,,Dacă eram prietenul lui Mandelștam aș fi știut să-l apăr mai bine!” și a închis telefonul. Pasternak a trebuit să trăiască tot restul vieții cu amintirea acestei conversații exactă sau îmbogățită de fantezia lui și cu crezul că poate viața prietenului său ar fi stat în acea discuție.
Lui Mandelștam i-a fost interzis să locuiască în marile orașe, este din nou arestat, închis la Moscova, transferat în diferite lagăre din Extremul Orient, a fost bătut cu sălbăticie de gardieni și de prizonieri pentru că le fura porțiile de mâncare temându-se că ale lui fuseseră otrăvite, a urmat foametea, epuizarea, decăderea fizică și mentală, iar mai apoi moartea.
Ana Ahmatova - eroină națională
Poeta rusă și eroină națională născută în Ucraina, la Odessa. În Rusia prerevoluționară a fost farul grupării ,,ACMEISTE” în perioada veacului de argint al poeziei ruse. Primul ei soț, poetul Nicolae Gumiliov a fost împușcat în 1921 și Ahmatova însăși a devenit ținta unor atacuri cu un an mai târziu pentru individualismul ei și lipsa înregimentării politice. Calomniată de critici nu a mai putut publica nimic până la începutul celui de-al Doilea Război Mondial. Un nou atac sălbatic asupra operei sale a fost făcut de Jdanov în 1946. În timpul îndelungatei perioade întunecate ale represiunii staliniste a lucrat la capodopera sa, ciclul de poezii ,,Recviem” publicat abia în 1963.
A făcut parte dintre cei mai talentați discipoli ai lui Annenski, care a fost reprezentantul primului val de simbolism rus. Ana Ahmatova și Mandelștam au fondat Atelierul Poeților, al cărui titlu transmite concepția lor despre poezie nu ca mod de viață și sursă de revelație, ci ca meșteșug, arta așezării cuvintelor în versuri, crearea unor obiective publice independente de viață particulară a autorilor. Aceasta a fost prietenă cu Pasternak, cu toate că nu prea țineau legătura, Anna a fost conștientă de talentul pe care îl avea Pasternak și îl admira. Un eveniment interesant a stârnit niște zvonuri absurde care au circulat la Leningrad acolo unde se afla și autorul, potrivit cărora o delegație din străinătate venise să o convingă pe Ahmatova să părăsească Rusia și că Winston Churchill, un admirator de-o viață al poetei, trimite un avion special s-o ia pe aceasta în Anglia. Bineînțeles, ea refuză această plecare spre libertate și preferă să rămâne între gratiile - metaforic vorbind - unui sistem care încerca din orice parte să-i taie din geniul literar.
Din cauza unui denunț făcut de Jdanov, care a caracterizat-o într-o frază drept ,,pe jumătate călugăriță, pe jumătate femeie de moravuri ușoare”, Ana Ahmatova fusese plasată în afara circuitului literaturii oficiale, dar mai mult de atât, convorbirile ei telefonice au fost urmărite astfel aceasta a rămas într-un exil, cu gândul mereu la eliberare.
Boris Pasternak - un adevărat laureat al premiului Nobel
A fost un poet, prozator, traducător sovietic, laureat al premiului Nobel pentru literatură, venerat la nivel internațional pentru romanul Doctor Jivago. Născut într-o familie evreiască foarte cultivată, a studiat compoziția muzicală și apoi filosofia, publicând prima culegere de poezii ,,Geamănul din nori”. Recunoașterea critică a venit odată cu cea de-a treia culegerea a sa, ,,Sora mea, viața” și proza sa timpurie, precum Povestiri scurte, dar preocuparea continuă a lui Pasternak în poezie a fost pentru lucrările personale, natură, viață și dragoste, precum și refuzul său de a crea opere convenționale, drept care ajunge ținta atacurilor. Are noroc să primească de la prietenii lui din Occident, cărți ale autorilor celebri și astfel avea acces la o altfel de literatură. Pasternak era un patriot rus, avea un sentiment foarte profund al legăturii sale istorice cu Rusia. Într-un dialog cu Isaiah Berlin, acesta îi povestește cât de bucuros era să-și petreacă verile în satul scriitorilor Peredelkino, fiindcă făcuse cândva parte din moșia unui mare slavofil rus, avea această dorință, aproape obsesivă de a fi considerat un adevărat scriitor rus cu rădăcini adânci în solul rusesc. Ca să conturăm și mai bine această afirmație, amintim un alt episod în care Pasternak vorbea despre sentimentele lui negative față de originea sa evreiască, nu era dornic să discute acest subiect, fiindcă era stânjenit și ar fi dorit ca evreii să dispară ca popor. Pasternak iubea Rusia și era gata să-i ierte țării sale toate defectele, cu excepția barbariei regimului stalinist.
În 1936 încetase să mai publice și din cauza atacurilor de care se temea, s-a orientat spre traduceri din Shakespeare. După ce publică romanul ,,Doctor Jivago” în Italia în 1957 apar și atacuri extrem de dure din partea autorităților, astfel este exclus din lumea scriitorilor și forțat să refuze invitația de a părăsi Uniunea Sovietică pentru a accepta premiul Nobel care i-a fost decernat în anul următor.
Publicarea romanului ,,Doctor Jivago” i-a adus o faimă mondială, de care nu s-a bucurat nici un scriitor rus până la Gorki și cu toate acestea, a rămas în patria lui împărtășind cu totul suferințele poporului său.
În concluzie, publiciștii, istoricii, teoreticienii, scriitori care au abordat diverse subiecte sociale, criticii literari, filozofi, poeți ruși importanți și anonimi, toți fără excepție discută pe-ndelete idei precum: ce înseamnă să fii rus, viciile și destinul individului și ale societății ruse și mai presus de orice, rolul istoric al Rusiei în rândul celorlalte națiuni.
Pentru URSS, principiul obiectiv a fost eliminarea tuturor factorilor care acasă sau în străinătate ar fi putut pune în pericol oricare dintre cele două scopuri centrale, indiferent de procesul de eliminare. Metodele alese pentru a suprima și ultimul simptom de independență din partea chiar și a celui mai loial dintre intelectuali, ca să nu mai vorbim despre așa numiții deviaționiști, sau elementele depășite și imposibil de reeducat din generațiile mai vârstnice și care au fost anihilate. Succesul acestor metode sunt un fenomen fără egal, dar toate acestea au însemnat o lungă pagină albă în istoria culturii ruse. Între 1932 și 1945 sau chiar 1955, nu ar fi exagerat să afirmăm că în afara Științelor Naturii, abia dacă s-a publicat vreo idee sau lucrare de gândire critică de mare valoare în Rusia, abia dacă s-a creat o operă, abia dacă s-a creat ceva interesant, pentru că cenzura era văzută ca o protecție a cetățenilor de influența străină în Uniunea Sovietică.
Adrian Lupescu
