În județul Satu Mare, ascunse printre dealuri line și sate aparent liniștite, stau mărturie câteva conace care au fost odinioară simboluri ale puterii, culturii și rafinamentului. Conacul Darvai din Cărășeu, Conacul Kováts din Nisipeni și Conacul Sepsy din Adrian nu sunt doar clădiri vechi, ci adevărate cronici de piatră ale unei lumi aristocratice dispărute, fiecare cu propriul destin spectaculos – uneori glorios, alteori tragic.
Conacul Darvai din Cărășeu – filantropie, aristocrație și tragedie
Ridicat în secolul al XVIII-lea de familia Darvay și remodelat în jurul anilor 1870, conacul din Cărășeu a fost multă vreme centrul de gravitație al comunității. Aici se țineau ședințele bisericii reformate, aici se luau decizii importante pentru sat, iar familia Darvay se remarca prin generozitate: donații consistente pentru școală, biserică și chiar pentru elevii merituoși.
Dar destinul conacului avea să fie rescris în secolul XIX de către familia Mayer, cea mai înstărită comunitate evreiască din zonă. În jurul conacului se ridicase o sinagogă și un mic cimitir, iar reședința devenise un veritabil centru cultural. Tragedia a venit odată cu Holocaustul: Csengeri Mayer Sándor și soția sa, Regina, au fost deportați în lagăre de concentrare, de unde nu s-au mai întors. Copiii lor au emigrat, purtând mai departe amintirea unui paradis pierdut.
Astăzi, clădirea găzduiește un muzeu local, transformând durerea și gloria trecutului într-o lecție de memorie colectivă.
Conacul Kováts din Nisipeni – de la ruina comunistă la renașterea culturală
Conacul Kováts din Nisipeni, ridicat în 1862 după planurile celebrului arhitect Ybl Miklós și extins în 1912, era considerat una dintre cele mai frumoase reședințe nobiliare din zona Sătmarului. Eleganța sa arhitecturală și grădinile ordonate îl făceau un reper al rafinamentului vremii.
După 1945 însă, odată cu venirea comunismului, familia Kováts a fost expropriată, conacul confiscat și lăsat să decadă. Ani la rând a supraviețuit ca o umbră a ceea ce fusese, amenințat de ruină.
Destinul tragic al familiei dar și al conacului este povestit chiar de Gönczi Agathe, fiica lui Kováts Sándor:
”Tata a murit în anul 1997,când avea vârsta de 90 de ani.El a fost ultimul proprietar a lcastelului din Nisipeni. Acesta a fost construit în anul 1862 de către vestitul arhitect maghiar Ybl Miklos, iar în anul 1912 s-au mai făcut adăugiri la el. Până în anul 1945 am trăit în linişte în acest decor minunat. După anul 1945, când s-a schimbat regimul, s-a luat totul. Aşa, de pe azi pe mâine. A trebuit să lăsăm castelul din Nisipeni şi ne-am mutat la oraş, unde mai aveam o casă, tocmai în centrul oraşului. Fireşte că şi aceasta a fost naţionalizată. Tata a fost inginer recunoscut şi era vestit pentru invenţiile sale. Una dintre aceste invenţii făcută la fabrica de aragaze a fost chiar brevetată, dar alţii s-au îmbogăţit în urma ei.
A doua zi după prezentarea invenţiei a fost dat afară din serviciu şi ca să câştige bani pentru întreţinerea noastră a fost nevoit să dea la hârleţ la şantierul care s-a deschis atunci când s-a făcut podul peste Someş. Era pe la sfârşitul anilor 50-60. Tata nu a fost dus totuşi la canal, cum au fost alţii, dar şi alte persoane din familia noastră au avut aceeaşi soartă.
Acasă în familie nu discutam mult despre cele întâmplate şi era linişte. La Nisipeni toată lumea venea la noi când avea necazuri, într-o localitate unde nu era nici măcar un medic. La cimitirul din Nisipeni sunt înmormântaţi străbunicii noştri, dar tata a fost totuşi înmormântat la Satu Mare. Pe vremea comunismului cei din familia mea nici nu puteau să se apropie de cimitir. Odată când o rudă de-a noastră a venit la mormântul familiei, femeile din sat s-au adunat să o întâlnească.
A doua zi au fost chemate toate la poliţie să povestească ce au discutat. Eu am fost mereu supărată pentru prenumele ce mi l-au dat părinţii. Mulţi se întrebau în regimul comunist ce origine are acest prenume, Agathe. Nu cumva este un nume de nobil? De multe ori aş fi preferat să am un prenume simplu ca Maria de pildă şi să nu tot dau explicaţii. Am primit înapoi castelul încă în anul 1997, dar am lăsat elevii din sat să înveţe pe mai departe acolo”.
În prezent, grație fondurilor europene și programului „România Atractivă”, conacul trăiește o renaștere spectaculoasă. Restaurarea sa, evaluată la peste 1,4 milioane de euro, promite să readucă la viață nu doar clădirea, ci și atmosfera aristocratică. Evenimente culturale tematice, precum „Ospăț la ceas d’seară”, readuc parfumul nobilimii transilvănene și fac din conacul de la Nisipeni o viitoare atracție turistică majoră.
Conacul Sepsy din Adrian – un trecut aristocratic ascuns într-o școală
Mai puțin spectaculos la prima vedere, dar încărcat de istorie, conacul familiei Sepsy din satul Adrian a cunoscut un destin aparte. Transformat după 1945 în clădire a școlii din localitate, și-a pierdut complet parcul, grădinile și anexele care îi confereau noblețe.
Conacul Sepsy din localitatea Adrian are o poveste cu iz tragic de-a lungul anilor. Mai mulți descendenți ai familiei au murit tineri, fie de boli, fie s-au sinucis. În conacul care a aparținut familiei Sepsy funcționează acum școala din Adrian. În urma retrocedarii, clădirea aparține Gabriellei Muzsai, de profesie inginer constructor și în prezent locuiește în Baia Mare. Bunica Gabriellei Muzsai a fost Sepsy Maria, iar conacul a fost construit de stră-străbunicul Gabriellei, Sepsy Karoly. Localnicii povestesc că Sepsy Daniel, unul din urmașii familiei, era un bărbat chipeș care iubea mult vânătoarea. Acesta s-a sinucis împușcându-se cu pușca de vânătoare, din motive necunoscute. Conacul a fost naționalizat în anul 1947, când toți ceilalti membri ai familiei s-au refugiat în străinătate.
Clădirea are aproximativ 160 ani şi este construită din cărămidă. Are o pivniță încăpătoare, al cărui tavan are arcade din cărămidă. Pe viitor spațiul va fi amenajat ca vinotecă pentru uz personal. Clădirea este în curs de renovare, dorindu-se menţinerea stilului original. În trecut, în curtea conacului era amenajat un parc, care se doreşte fi reamenajat. Tufele de liliac erau în număr mare iar acum au fost plantați puieții de liliac care în viitor vor recrea vechea înfățișare a grădinii. Toate elementele din interiorul casei care pot fi păstrate, vor fi restaurate și repuse în funcțiune. Curtea conacului are 6 ha pământ. Toată curtea este folosită pentru grădinărit, inclusiv sera. O parte a curții face parte din aria protejată Natura 2000.
Totuși, zidurile lui respiră încă amintirea unei lumi dispărute, chiar dacă astăzi găzduiește râsetele copiilor și lecțiile zilnice. Este un exemplu al felului în care trecutul aristocratic a fost adaptat la nevoile prezentului, chiar cu prețul pierderii identității arhitecturale.
Trei conace, trei destine
Fiecare dintre aceste conace din județul Satu Mare spune o povesteunică:
Darvai – despre generozitate, cultură și tragedie.
Kováts – despre decădere și renaștere prin eforturi comunitare și europene.
Sepsy – despre transformarea aristocrației în utilitate socială.
Împreună, ele alcătuiesc un mozaic al istoriei locale: o lecție despre gloria trecutului, durerea pierderilor și speranța renașterii.
Nicolae Ghisan 
