Potrivit Vechiului Testament, pentru a se împlini Legea era imperios necesar să se respecte cele 10 porunci. Însă, din cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei V; 17), înţelegem că Decalogul trebuie respectat şi de către creştini.
Pe lângă aceste porunci, Hristos ne-a mai dat nouă îndemnuri, „în chip de fericiri” (nu în sensul de porunci), prin care se împlineşte Legea, în scopul desăvârşirii morale, îndemnuri care se potrivesc atât cu smerenia şi blândeţea Mântuitorului (cuprinzând în ele, pe scurt, învăţătura Sa), cât şi cu năzuinţele sufletului creştinului, el însuşi, prin libertatea sa de voinţă, trebuind să se motiveze să le împlinească (prin străduinţă/osteneală). De aceea, Sfântul Apostol Iacov numeşte Legea Noului Testament drept legea libertăţii: „Cine s-a uitat de aproape în legea cea desăvârşită a libertăţii şi a stăruit în ea, făcându-se nu ascultător care uită, ci împlinitor al lucrului, acela fericit va fi în lucrarea sa” (Iacov I; 25). De altfel, Hristos spune: „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei VII; 21); „Pentru ce Mă chemaţi: Doamne, Doamne, şi nu faceţi ce vă spun?” (Luca VI; 46).
Faptul că Mântuitorul prezintă împreună fericirea şi desăvârşirea, denotă realitatea că ele sunt strâns legate: nimeni nu poate fi fericit fără a fi desăvârşit, iar cel care cucereşte desăvârşirea morală, dobândeşte şi fericirea. De aceea, în fiecare „Fericire” trebuie să remarcăm atât învăţătura sau îndemnul, cât şi fericirea sau făgăduinţa răsplătirii.
Fericirea este un dar de la Dumnezeu; toţi oamenii vor să fie fericiţi, toţi luptă şi aleargă după fericire, însă nu toţi reuşesc să conştientizeze faptul că fericirea nu constă în avere, putere, ranguri şi plăceri, ea găsindu-se, de fapt, în iubirea lui Dumnezeu şi în păzirea poruncilor Lui: „Iar El (Iisus) a zis: Fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc” (Luca XI; 28).
Sfântul Grigorie de Nyssa, în lucrarea sa „Despre Fericiri” afirmă că deşi fericirea deplină nu poate fi atinsă „de viaţa omenească”, totuşi sufletul omului trebuie să tindă spre „imitarea Celui singur fericit”, fiindcă „unele din cele ale lui Dumnezeu se fac cu putinţă de imitat de către cei ce voiesc”, iar „sfârşitul vieţii întru virtute este asemănarea cu Dumnezeu”.
„Fericirile”, care sunt în număr de nouă, reprezintă mijloace pe care Mântuitorul Iisus Hristos le-a dăruit oamenilor pentru ca, folosindu-le, ei să-şi poată dobândi mântuirea. Ele întregesc poruncile Decalogului, arătându-ne căile pe care trebuie să mergem spre a intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Ca atare, precizează „Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă”, prin „Fericiri se înţeleg cele nouă căi pe care creştinul trebuie să meargă pentru a ajunge la fericirea veşnică sau cele nouă virtuţi prin care putem dobândi fericirea”.
„Cele nouă fericiri”, rostite de către Domnul Iisus Hristos în Predica Sa de pe Munte, sunt următoarele: „Văzând mulţimile, Iisus S-a suit în munte şi, aşezându-Se, ucenicii Lui au venit la El. Şi deschizându-Şi gura, Îi învăţa zicând:
1. Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia Cerurilor.
2. Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.
3. Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.
4. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.
5. Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.
6. Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.
7. Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.
8. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este Împărăţia Cerurilor.
9. Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea.
Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri” (Matei V; 1-12).
La întrebarea: „Ce trebuie să gândim despre faptele pentru care se făgăduieşte fericirea?”, în „Catehismul creştinului ortodox” găsim următorul răspuns: „Trebuie să gândim că aceste fapte bune sunt atât de strâns legate între ele, încât cine are cu adevărat una, le are şi pe celelalte şi cui îi lipseşte una, îi lipsesc toate. Şi că ele aduc ca plată celor ce le fac nu numai fericirea veşnică sau cerească, ci şi pe cea trecătoare sau pământească. Iată, dar, că bunul creştin poate fi fericit şi în viaţa aceasta, şi în cea viitoare, pe când păcătosul (care nu manifestă căinţă pentru păcatele sale) va fi nefericit în viaţa viitoare şi este nefericit, de cele mai multe ori, şi în această viaţă”.
În ceea ce priveşte evidenţierea legăturii dintre cele 9 Fericiri, voi face apel la „Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă”. Între virtuţile Fericirilor există o strânsă legătură, Sfinţii Părinţi considerând cele 9 Fericiri drept o scară a desăvârşirii:
1. prima hotărâre de a intra pe drumul mânturii o ia credinciosul după ce cunoaşte sărăcia duhovnicească, prin smerenie;
2. această cunoaştere produce o stare de tristeţe, care din cauza slăbiciunii şi a păcatelor, dă naştere căinţei, plânsului;
3. cel care îşi plânge greşelile îşi poate păstra, mai uşor, blândeţea;
4. creştinul plin de căinţă şi blând, intenţionează să răspândească binele în lume, devenind flămând şi însetat de dreptate şi milostiv;
5. cel milostiv înlătură din inima sa iubirea de sine, „pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii” (I Ioan II; 16), realizând curăţia inimii, adică scoaterea răului din inimă;
6. cel curat cu inima devine un purtător al păcii, pretutindeni;
7. când râvna pentru Dumnezeu sporeşte, apare şi ura celor răi, care îi supun prigoanelor pe cei dornici să trăiască o viaţă îmbunătăţită;
8. milostenia şi mărturisirea credinţei trebuie să fie săvârşite cu orice prilej, în decursul vieţii.
Condiţiile care trebuie îndeplinite pentru însuşirea virtuţilor Fericirilor sunt:
1. judecata duhovnicească sau înţelepciunea;
2. nefăţărnicia;
3. nădejdea statornică în Dumnezeu.
Preot Dr. Cristian Boloş
