Meditaţii (45). Despre Spovedanie... pe scurt

Nu există om care să nu păcătuiască. De aceea, Domnul Iisus Hristos a instituit Taina Mărturisirii (a Spovedaniei, a Pocăinţei) care constă în iertarea păcatelor celor ce le mărturisesc şi se căiesc sincer pentru ele. După Înviere, Mântuitorul a suflat asupra Apostolilor Săi şi prin ei asupra tuturor episcopilor şi preoţilor dintotdeauna şi de pretutindeni, zicând: “Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi” (Ioan XX; 22-23). Înainte, însă, îi asigurase că “oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer” (Matei XVIII; 18). Referitor la acest aspect, Sfântul Ioan Gură de Aur scria, în tratatul Despre Preoţie, următoarele: “Preoţii locuiesc pe pământ, dar dispun de cer, căci au primit o putere pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor… Căci orice hotărăsc preoţii jos, confirmă Dumnezeu sus…” În societatea contemporană, omul duce o viaţă agitată. Uneori simte nevoia să-şi descarce sufletul şi atunci aleargă la preot, mărturisindu-se. Alteori îşi deschide sufletul în faţa unui psiholog. Ambele metode dau roade, dar între ele există o deosebire fundamentală pe care Părintele Teofil Părăian o surprinde foarte bine: “O şedinţă la psiholog este la nivelul omului, o Spovedanie implică harul dumnezeiesc”. Spovedania reprezintă o legătură sufletească profundă şi intimă, care se creează între preot şi credincios, o prietenie unică, în care este prezent în mod nevăzut, dar simţit, Hristos, El fiind Cel Care iartă păcatele în urma dezlegării dată de preot. Credinciosul ştie acest lucru şi tocmai de aceea îşi deschide sufletul cu toată sinceritatea şi seriozitatea în faţa preotului duhovnic, fiindcă mărturisirea lui nu se face numai înaintea omului care poate fi minţit, ci în faţa lui Hristos Dumnezeu, Care pătrunde în inima lui, în sufletul său şi Care nu poate fi minţit. Păcatele nu pot fi iertate fără mărturisirea lor, afirmă Sfântul Dumitru Stăniloae. Domnul nu cere mărturisirea păcatelor pentru că nu le-ar cunoaşte, ci pentru că doar aşa ele pot fi contracarate şi eradicate prin căinţă, prin părere de rău, prin lacrimi. Sfântul Marcu Ascetul scria: “Nimeni nu e atât de bun şi milostiv ca Domnul, dar pe cel care nu se căieşte nici El nu-l iartă”. Asemenea unui judecător şi unui medic, preotul apreciază şi dă sfaturile cele mai indicate pentru vindecarea sufletului, iar canonul (inclusiv oprirea de la Sfânta Împărtăşanie pentru o anumită perioadă de timp) nu are ca scop pedepsirea, ci tămăduirea omului. Preotul îndeamnă la exercitarea virtuţii, a faptelor bune, în detrimentul păcatelor, a viciilor, a patimilor. Tradiţia Bisericii nu cunoaşte păcate neiertabile. Expresia Domnului: “cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate”, are un înţeles general, spune Părintele Stăniloae. Sfântul Isaac Sirul zice: “Nu există păcat de neiertat în afară de păcatul nepocăit şi nemărturisit”, iar Sfântul Ioan Gură de Aur consemnează: “Pe Dumnezeu nu-L supără atât păcatele făcute de noi, cât nedorinţa noastră de a ne schimba”. Dacă în Evanghelia după Matei, cap. XII, v. 31-32 se spune că blasfemia împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta niciodată, de aici trebuie să înţelegem învârtoşarea celor care nu vor să se căiască pentru păcatele lor, ne asigură Sfântul Dumitru Stăniloae. Din cele spuse anterior, remarcăm importanţa deosebită pe care o are mărtursirea păcatelor în vederea dobândirii mântuirii sufletelor noastre. Doar în urma Spovedaniei ne putem împărtăşi cu vrednicie cu Trupul şi Sângele Domnului, iar hotărârea de a nu mai păcătui suntem datori să o punem în practică, dând dovadă de maximă atenţie şi de multă înţelepciune.