Acești oameni scriu în tăcere, uneori într-o bucătărie îngustă, între două ture de muncă sau în serile lungi de iarnă, când satul sau orășelul lor pare uitat de lume. Scriu despre ce-i doare, despre ce nu pot rosti, despre ce nu se uită. Textele lor nu sunt întotdeauna „publicabile” după standardele lumii literare, dar sunt autentice, crude, vii. Fiecare cuvânt e o mărturisire, fiecare frază , o încercare de înțelegere. Trebuie descoperiți, lecturați cu răbdare, fiecare scriitor aduce povestea lui, o lume în care regăsim oameni și locuri dragi ... pentru scriitorii de provincie, literatura nu este o profesie, ci o formă de igienă sufletească. Nu caută validare externă, ci echilibru interior.
Poate că nu vor avea tiraje mari sau cronici în reviste culturale de prestigiu, dar în intimitatea caietelor lor, își găsesc vindecarea; scrisul devine ritual, confesiune, uneori rugăciune. Lumea poate trece nepăsătoare pe lângă ei, dar acești oameni au descoperit o formă de libertate rară: aceea de a nu scrie pentru „a fi cineva”, ci pentru a fi mai aproape de ei înșiși.
Mariana Cordoș
Este membră a cenaclului Cronograf, s-a născut la 15 februarie 1954 în orașul Dej. Este o persoană foarte active și implicată în viața comunității.
A publicat două cărți minunate pentru copii, intitulate ,,Poveștile educative ale bunicii,, I, II și un volum intitulat ,,Crede, roagă-te, speară,,
Timeo Danaos et dona ferentes
Se aude soneria ușii de la intrarea în bloc. Ileana se duce la interfon și întreabă: - Cine e? - Eu, răspunse Marius, băiatul ei, pe care l-a crescut singură, de când el avea 7 ani. Îl aștepta să vină pentru a-i rezolva ceva probleme prin casă. Apăsă butonul și ușa scării se deschise. Ileana era o femeie de vreo 68 de ani, care trăia singură în casă, dar îl avea pe Marius, sprijinul și ajutorul ei. Îi era tare drag băiatul, un bărbat frumos, de vreo 34 de ani. Era bucuria vieții ei. Îl aștepta cu mare drag să treacă pe la ea. De fiecare dată când venea, stătea în ușa apartamentului să îl vadă de sus, cum urcă. Să se bucurie încă de pe scări la vederea lui. Așa și acum, stătea în prag și aștepta, dar ciudat, în loc de pașii unui om, auzea mai mulți pași și vorbe rostite încet. - Vezi, ai grijă să nu îl lovești de ceva, rostește cineva. În câteva clipe apare Marius, cu Alexandru, prietenul lui cel mai bun. Trebuie să se dea la o parte din ușă și să facă loc celor doi, care țineau în brațe o plasmă imensă. Marius începe să cânte: - La mulți ani cu sănătate, să îl stăpânești sănătoasă! Ileana rămâne înmărmurită. - Ce este asta? dar nu e ziua mea. - Televizorul tău, răspunde Marius vesel și astăzi zicem că e ziua ta. - Stai puțin, zice Ileana. Îți mulțumesc pentru gestul tău, dar nu trebuia să te deranjezi și să îmi cumperi un televizor atât de mare. Dar Marius nici nu ascultă ce îi spunea mama lui. A început să golească locul unde mama ei avea televizorul cel vechi, de care era mulțumită. Se mișca atât de repede... - Ascultă fiule, oprește-te! stai să vorbim. E prea mare pentru camera asta! E imens. Ăsta este pentru livinguri largi, nu e pentru mine, iar peretele din spatele lui e încărcat cu cărți, care nici nu se mai văd. Ileana adora mica ei bibliotecă, mai ales că citise toate cărțile de acolo și când stătea pe fotoliul din cameră, de multe ori se uita la ele și își aducea aminte de poveștile lor. Iar acum erau în parte acoperite de acel aparat, care era total inestetic, nepotrivit de mare. O pată imensă neagră, care Puiuțu, stai, nu îl monta! Te rog ascultă-mă! Nu se potrivește cu locul -Dar mamă, uită-te cât e de frumos! Cum o să te uiți tu la el! E scrisul mai mare. și o sa vezi mai bine! - Dar văd și la celalalt. Te rog frumos, lasă-ți-l ție că și așa al tău e puțin defect.
Așa și era,
Marius care locuia într-un cartier alăturat, avea o plasmă, dar ecranul era defect. Însă el dorind să îi facă o bucurie mamei lui, a renunțat în favoarea ei. Era un băiat cuminte, bine crescut, care o iubea pe mama lui, dar acum, dorința lui de a-i face o bucurie, s-a transformat într-o neînțelegere. A rămas și el surprins de reacția mamei lui, dar nu avea de gând să o asculte și continua să monteze plasma. Ileana tot încerca să îl oprească și să îl facă să înțeleagă că darul lui este neavenit.
A început iar:
- Ascultă Marius, stai, oprește-te! hai să discutăm. - Ce să discutăm? Nu avem ce discuta. În loc să fii fericită, te porți așa de ciudat, ești atât de nerecunoscătoare. -Nu te enerva, te rog, înțelege-mă! Eu niciodată nu ți-am dat de înțeles că vreau așa ceva. De ce vrei să îmi bagi pe gât ceva ce nu doresc? uită-te la el, e aproape cât jumătate peretele. Într-o cameră așa mică, nu își are locul. Te rog ascultă-mă! - Nu ascult nimic, tu să mă asculți! E al tău și gata. - Dar nu îl vreau! răspunde cu tonul ridicat Ileana. - Dar de ce nu vă place? întreabă și Alexandru. E frumos... - E frumos, dar nu e locul lui aici. Deja în cameră se instalase o tensiune apăsătoare. Marius era nervos, iar Ileana agitată. Nu îi făcea deloc bine, această stare. Avea probleme cardiace și simțea că inima ei începea să bată aiurea. Oricum bătea aiurea, dar acum simțea că se sufocă și că inima ei o ia razna. Înțelegea intenția bună a lui Marius, dar nu înțelegea de ce nu poate pricepe că nu e bucuroasă de acel dar. Nu dorea să îl supere, dar nici să rămână cu acel” Cal troian” în casă. De aceea mai încercă : - Te rog, nu doresc acest televizor. - Atunci Marius se oprește, se uită la mama lui și zice hotărât: - Ori vrei acest aparat, ori acum îl arunc de pe balcon. Alege! Mama lui rămâne stupefiată de cuvintele lui, își apasă pieptul în dreptul inimii cu mâna și nu mai poate articula niciun cuvânt. Se așează pe fotoliu și privește absentă cum cei doi se străduiesc să afle cabluri, contacte, până în sfârșit termină și dau drumul plasmei. Marius se întoarce spre mama lui: - Ei, ce zici? Nu e frumos? Ileana nu mai zice nimic, își simte inima cum vrea să iasă din piept. Marius mai zăbovește câteva minute, se îmbracă, își sărută mama pe un obraz și împreună cu Alexandru ies din casă. Femeia rămâne multă vreme pe fotoliu, se uită absentă la televizor, apoi se ridică încet, oprește aparatul, se îndreaptă spre dormitor, își face patul și se așază în el. Simte că o strânge inima. E tare mâhnită. Încearcă să se liniștească, să adoarmă. Îi pare rău de ce s-a întâmplat. Nu a vrut să îl supere pe fiul ei, dar și Marius putea zice ”Lasă mamă, dacă nu iți place, îl duc la mine”.
E tristă.
Închide ochii și se gândește la Marius al ei. Adoarme într-un târziu. Orele nopții trec, se face dimineață, iar Marius, ca de obicei, o sună la prima oră, să vadă ce face, știind-o suferindă. Ia telefonul, formează numărul ei și sună....și telefonul Ilenei sună.....și sună....și sună.....
Pamfil Lipcei
S-a născut în 16 noiembrie 1954 în localitatea Corund din jud. Satu Mare, este membru al Cenaclului Cronograf și iubește cu pasiune să scrie.
Pentru întâlnirile cu scriitorii el face naveta cu bicicleta din localitatea Amați, dovadă că acolo unde există pasiune nu există piedici. A publicat volumul,, Povești de la moara mea,,
Zbor frânt
Din colțul ei de cer întunecat, Cu nori negri ce nu se mai destramă, A coborât ieri pasărea furtunii, Și-a poposit la mine-n palmă. De-abia ajunsă-n palma mea, din înălțimi celeste, Cu glas tânguitor mi-a spus, jalnica ei poveste; Cum un trăsnet i-a despicat cuibul său pe din două,
Iar de pe cerul ei nicicând nu s-au risipit norii,
Și fulgere i-au secerat din grădină bujorii.
De-atunci rămasă fără țel, zburând prin lumea largă,
Noian de lacrimi a adunat, în inima-i bolnavă.
Poveste dureroasă ca ei, nu mai putea să fie,
Și s-a oprit din zboru-i, ca să mi-o spună mie.
Apoi cu trupul istovit, rămase fără glas,
Doar zvon de clopot ne-anunțat, că-i ora bunului rămas.
Și a pornit în ultim zbor spre bolta diafana,
Iar mie-n palma mi-a lăsat....o lacrimă și-o pană.
Seară de poveste
A fost odata-precum o să mai fie-
Când soarele-și cerne lumina lină,
Ca și oșteni din câmp de bătălie,
Nepoți-n casă-au început să vină.
I-am așteptat cu multă nerăbdare,
Să-i văd cu toții așezați în pat,
Apoi să-mi povestească fiecare,
Ispravile care s-au întâmplat.
La urma, când mi-a venit mie rândul ,
Nicio ispravă nu mi-am amintit
Dar, trebuia să iau si eu cuvântul ,
Și ce să fac? M-am pus pe povestit!
Ce-și doreau ei, îmi dădeam bine seama,
Povestea-ceea care-o știu doar eu,
Povestea cu Ileana Cosânzeana,
și Făt Frumos, cum l-a răpus pe Zmeu.
Dar Moșul Ene ne-a venit alături,
Iar genele atârnau tot mai greu,
Și in curând nepoți-mi păreau mie,
Niște eroi pe câmp de bătălie,
Căzuți în lupta cruntă cu Morfeu.
Să mă asculte nimeni n-a ramas,
Se auzea doar tic-tacul de la ceas,
În alte seri poveste-am să le-o zic,
Că-mi place meseria de bunic!
SPONSORII EDIȚIEI:
