Într-o epocă în care globalizarea uniformizează tradiții, sate și chiar mentalități, există locuri unde identitatea culturală reușește să reziste timpului. Un astfel de loc este Petrești, comuna sătmăreană aflată pe drumul dintre Carei și Satu Mare, deseori numită de localnici și de presă „mica Germanie”. Aici, la doar câteva zeci de kilometri de granița cu Ungaria, tradițiile șvăbești se păstrează vii, casele păstrează arhitectura specifică, iar muzeul local reconstituie viața de altădată.
Situându-se pe şoseaua E671 (DN 19), la o distanţă de 53 km spre sud-vest de reşedinţa judeţului şi la 12 km de Carei, comuna Petreşti se află în zona de contact dintre nisipurile Câmpiei Careiului şi Câmpia Ierului. Cele două localităţi aparţinătoare comunei sunt Petreşti şi Dindeştiu Mic.
Un sat cu rădăcini vechi de opt secole
Prima atestare documentară a așezării datează din anul 1215, când apare menționat sub numele Petrus în registrele Episcopiei de Oradea. În Evul Mediu, Petrești a trecut prin mâinile mai multor familii nobiliare, iar în secolul al XVIII-lea, momentul definitoriu pentru comunitate a fost colonizarea cu șvabi adusă de contele Sándor Károlyi.
„Strămoșii mei au venit aici din părți ale Germaniei în jurul anului 1740”, povestește o localnică în vârstă, doamna Margareta H., una dintre puținele persoane care mai vorbesc dialectul șvăbesc în viața de zi cu zi. „Au găsit pământ fertil, dar și greutăți. Tot ce avem azi – casele, biserica, muzeul – se datorează muncii lor.”
În 1740 contele Sándor Károlyi este cel care va coloniza familii de şvabi la Petreşti, acestea sosind din localităţile înconjurătoare. În secolul al XIX-lea istoria localităţii este marcată de mai multe evenimente distrugătoare. După cutremurul din 1834 a urmat incendiul devastator din 1875. În secolul al XX-lea, tragedia celor două războaie mondiale este accentuată de deportările locuitorilor şvabi din 1945, când peste 200 de oameni au fost luaţi cu forţa în tabere de muncă silită din URSS. Numărul locuitorilor şvabi a scăzut însă mai ales din cauza emigrărilor din deceniile comuniste. Astăzi, acest proces nu mai este caracteristic. Foarte mulţi dintre cei plecaţi în străinătate şi-au păstrat casele şi se întorc în fiecare an pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp.
Oameni veseli și prietenoși, șvabii și-au construit case lungi, cu multe camere, iar în fundul curții, ca semn distinctiv, o șură imensă domină și în ziua de astăzi gospodăriile.
Arhitecturii șvăbești îi este caracteristică fațada specială, „Giebelfassade“ (fațadă cu fronton), apoi „Flur“-ul, deci târnațul (coridorul de-a lungul casei) și, ceea ce este foarte interesant, că grajdul era împreună cu casa, în continuarea bucătăriei. Chiar din bucătărie s-a putut intra în grajd, prima dată în Futtergang (locul unde se depozitau deci unde erau furajele, fânul) înainte de ieslea cailor. Acolo era un pat unde dormea un băiat al familiei, pentru a supraveghea grajdul și ca să se trezească dacă se întâmpla ceva.
În privința mobilierului, șvabii au preluat mult influențele maghiare. Tipice șvabilor sunt piesele de mobilier pictate cu albastru sau cele simple, precum Truhe, lăzile de zestre.
Fiecare casă are o pivniță sau două dedesubtul casei. Una era pentru furaje, pentru cartofi, zarzavaturi și sfeclă, cealaltă pentru vin. Tot acolo se ținea vara și laptele bătut, care se obișnuia să fie consumat lângă strudli, ștrudelul specific gastronomiei șvăbești.
Dacă ajungeți aici să nu căutați case cu ziduri de piatră și garduri prin care nu se vede nimic, așa cum au sașii din sudul Transilvaniei.
Spiritul șvăbesc, conservat în piatră și lemn
Un simbol al Petreștiului este Muzeul Șvăbesc, amenajat într-o gospodărie tradițională construită în 1881. Casa, cu prispă sprijinită de stâlpi sculptați, mobilier pictat manual și șură plină de unelte agricole, reconstituie fidel universul domestic al șvabilor sătmăreni.
„Nu este doar un muzeu – este o lecție de istorie trăită”, explică muzeograful care are grijă de colecție. „Localnicii vin aici, donează obiecte, se implică. De aceea spunem că spiritul șvăbesc trăiește.”
Un alt reper este Biserica romano-catolică Sfânta Elisabeta, ridicată în 1786. Deși a trecut prin cutremure și incendii, biserica a rămas centrul spiritual al comunității. În jurul ei se organizează procesiuni și sărbători tradiționale, cu cântece și costume populare șvăbești.
Iar la marginea comunei, o legendă învăluie ruinele unei biserici numite de localnici „din mijlocul pustietății”. Se spune că, în fiecare an, de Sfânta Maria, ușa se deschide singură la miezul nopții și rămâne astfel vreme de 24 de ore.
Viața cotidiană între tradiție și modernitate
Astăzi, comuna are în jur de 1.400 de locuitori, împărțiți între maghiari, germani, români și romi. Cifrele reci ale recensământului nu surprind însă atmosfera de aici: pe ulițe încă se aud trei limbi – româna, maghiara și germana dialectală –, iar sărbătorile locale adună întreaga comunitate laolaltă.
Depopularea și migrația tinerilor rămân provocări. Mulți pleacă la studii sau la muncă în străinătate, dar revin de sărbători. „De Crăciun sau de Paște, satul se umple de mașini cu numere de Germania și Italia. Atunci simțim că Petrești trăiește din plin”, spune primarul comunei.
Petrești nu este doar un sat din Satu Mare, ci un simbol al felului în care tradițiile pot fi păstrate, chiar și atunci când vremurile se schimbă. Între muzeul care conservă trecutul și străzile unde modernizarea își face simțită prezența, „mica Germanie” rămâne un loc în care istoria se simte la fiecare pas.
Aici, șvabii nu mai sunt majoritari ca odinioară, dar moștenirea lor a devenit patrimoniu comun al tuturor locuitorilor.
„Atâta timp cât vom sărbători împreună, vom vorbi limba bunicilor și vom îngriji casele lor, Petrești va rămâne viu”, concluzionează un tânăr localnic, întors acasă după câțiva ani petrecuți în străinătate.
Nicolae Ghisan
