De: CEZARINA ADAMESCU – Editorialist la VERTICALI PENTRU ROMÂNIA, Poetă, prozatoare, eseistă, dramaturg, editor şi redactor on-line, Membră a UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA;
Nu toți copiii au jucării în primii ani de viață, părinții fiind lipsiți de posibilități materiale nu le cumpără acestora jocuri și jucării. Eu am avut prima păpușă adevărată abia la 6 ani: un arlechin caraghios, cu părul portocaliu, șepcuță în carouri, pantaloni albaștri și cămașă roșie ... dar l-am iubit atât de mult încât nu puteam dormi fără el. Avea un corn uriaș în cap, din pânză, umplut cu vată.
(Dragoș Georgescu: CONTRASTE)
Cornul acesta mă cam stânjenea fiindcă nu-i puteam pune bonețele pe cap. Dar l-am acceptat și așa.
Costa 6 lei ... l-am avut până m-am făcut mare și tot nu mă înduram să mă despart de el
Însă, jucăriile mele, am mai spus, erau din cartoane, celofan, nasturi, vată, hârtie creponată, cârpe colorate, surcele și ierburi uscate. Jucării absolut inofensive.
Recent, am văzut pe FB, un filmuleț în care copiii africani dansează, având ritmul în sânge, un dans la modă: Jerusalema. Sunt atât de fericiți și naturali, încât nu le mai trebuie nimic în viața asta. Au descoperit secretul fericirii, dansând separat sau în grup, în ritm alert, după cântecul cu pricina. De ajuns le sunt popușoii crescuți mai mari decât ei, în care se ascund și ies, ca să joace, fără să obosească dansul vieții
Dacă i-ai da unui astfel de copil o jucărie confecționată și vândută într-un magazin de resort, ar începe să plângă și n-ar ști să se comporte cu ea ...
mai ales acum, când s-au inventat atâtea mii de jucării sofisticate, electrice, mecanice, mașinuțe, tramvaie, avioane.
(Hago Nandor: ÎNCREDERE)
Mai nou, copiii își doresc drone, așa cum noi în copilărie, ne doream zmeie de hârtie. Dar ei se învață în felul acesta cu moartea ... doresc să doboare adversari nevăzuți. Vor tancuri blindate, rachete, tot arsenalul de război ca să-și exercite nevoia de violență pe care o trăiesc deja în țările în care este război. S-au obișnuit cu adăposturile anti-aeriene, cu clădirile ruinate, cu bombele, cu sirenele care anunță raidurile aeriene și primejdia de a sări în aer. Nu se mai gândesc să învețe să scrie și să citească, să facă omeserie. Nu se știe dacă vor ajunge până seară.
Acum s-au obișnuit și cu refugiul în alte țări, la sute de kilometri, cu mămicile sau bunicii lor, cu cățel, cu purcel, în case străine, cu oameni străini, care nu știu limba, drumurile, școala, obiceiurile, totul e necunoscut
Acesta e războiul!
Ei nu mai pot dansa cu picioarele goale în țărână, fără griji Jerusalema, Lambada, Macarena sau alte dansuri internaționale. Au alte griji ...
Ori, să ai griji de la 5-6 ani, e o fatalitate. Copiii aceștia nu mai au demult copilărie. Au spaime, au groaza de bombe, de explozii, de puști mitraliere, de tancuri și derachete care umplu cerul și ei trebuie să fugă și să se ascundă.
Unde e viitorul acestor copii, nimeni nu se întreabă?
Oameni buni, nu vă condamnați copilașii la o astfel de viață, că vor deveni aproape handicapați ... se vor teme până și de ei înșiși și asta nu e bine. Nu e bine deloc.
Nu le puteți da jucării, nu-i nimic. Se vor juca oricum, fie și cu ei înșiși, vor cânta, vor dansa, vor vorbi cu ei înșiși. Dar dați-le liniște, Pace, siguranță; altfel, vă va întreba Dumnezeu, ce-ați făcut cu darurile trimise de El spre creștere și împlinire.
Dumnezeu să vă ajute!
Până la urmă, mă tem să nu învățăm să dansăm cu toții, pe un fundal apocaliptic, cu flăcări portocalii, Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă, după piesa cu același nume a lui Horia Lovinescu.
Adică, ce mai rămăsese din lumea aceasta.
SPONSORII EDIȚIEI:
