Perioada cuprinsă între anii 1868-1918 a reprezentat pentru românii din Transilvania un interval de tensiune politică, culturală şi identitară, marcat de confruntarea directă cu procesul sistematic de maghiarizare declanşat de instituţiile statului austro-ungar. În comitatul Satu Mare, ca şi în întregul spaţiu transilvănean, şcoala a fost unul dintre principalele câmpuri de luptă pentru apărarea identităţii naţionale. Înfiinţarea, susţinerea şi păstrarea şcolilor româneşti au constituit obiective fundamentale ale elitei culturale şi bisericeşti, fiind privite ca instrumente esenţiale în promovarea limbii, culturii şi conştiinţei naţionale româneşti.
Situaţia învăţământului sătmărean după 1868
În anul 1868, pe teritoriul comitatului Satu Mare funcţionau 362 de şcoli elementare, dintre care numai 93 erau cu limba de predare română, în timp ce majoritatea erau reformate, romano-catolice, sau greco-catolice cu predare în limba maghiară. Din totalul de 417 învățători, 71 erau necalificați, ceea ce reflectă precara pregătire profesională a cadrelor didactice românești.
Participarea copiilor români la educație era redusă. Deşi existau 19.618 români, numai 1.886 de copii frecventau şcoala, reprezentând puțin peste 9%. Situaţia era agravată de lipsa localurilor adecvate: în numeroase sate şcoala nu avea clădire, iar acolo unde exista era construită mai ales din lemn. Exemple relevante sunt localităţi precum Tăşnad, Săcăşeni sau Sudurău, unde, în ciuda numărului ridicat de copii, şcoala lipsea.
În Ţara Oaşului, situaţia era şi mai gravă: la o populaţie de aproape 25.000 de români, doar 848 de elevi erau înscrişi la şcoală, adică aproximativ 3,4%.
Rolul bisericii şi al elitelor locale
În oraşul Satu Mare, dezvoltarea învăţământului românesc este strâns legată de activitatea preotului greco-catolic Petru Bran, unul dintre cei mai importanţi luptători pentru apărarea limbii române. Acesta a organizat şcoala românească din oraș, care dispunea de o clădire de piatră şi două cadre didactice, și a înfiinţat o şcoală de duminică destinată tinerilor meseriaşi.
Pe plan secundar, Bran a susţinut limba română la Liceul romano-catolic din oraş, predând literatura şi religia română. Această activitate a provocat suspiciuni politice, autorităţile acuzând „propagandă daco-română”. În 1876 s-a hotărât ca limba română să nu mai fie predată sistematic, iar după adoptarea Legii Apponyi (1907), catedra de limba română a fost definitiv desfiinţată.
Politica de maghiarizare și consecințele sale
Procesul de deznaţionalizare s-a intensificat după adoptarea Legii Trefort (1879), care făcea obligatorie predarea în limba maghiară în toate şcolile primare. Din 1895 înainte, autorităţile au înfiinţat tot mai multe şcoli de stat în satele româneşti, în care limba de predare era exclusiv maghiara. Până în anul 1907, 40 de sate româneşti din Satu Mare aveau şcoli de stat cu predare maghiară, alături de cele peste 200 de şcoli confesionale maghiare deja existente.
În paralel, creșe și grădinițe finanțate de stat au fost înființate în mediul rural, având același scop: formarea încă din copilărie a unei generații vorbitoare de maghiară. După apariția episcopiei greco-catolice maghiare de la Hajdudorog (1913), 46 de sate sătmărene au fost încorporate noii jurisdicții, limba liturgică și cea școlară fiind treptat înlocuite cu maghiara, ceea ce a afectat grav identitatea culturală a românilor.
Rezultatul acestor politici a fost desființarea a circa 500 de școli românești în Ardeal între 1908 și 1909, într-un context în care, paradoxal, ar fi fost nevoie de încă aprox. 2.000 de școli noi pentru a acoperi necesarul educațional al copiilor români.
În intervalul 1868–1918, şcoala românească din Satu Mare a constituit un bastion al rezistenţei naţionale în faţa politicii sistematice de maghiarizare. Prin efortul preoţilor, învăţătorilor, ASTRA şi al comunităţilor locale, limba și cultura română au continuat să se transmită, chiar și în condiții de presiune politică și administrativă.
În pofida dificultăților, ideea națională nu a putut fi înfrântă. În aprilie 1919, odată cu unirea comitatului Satu Mare cu România, şcoala românească avea să intre într-o nouă etapă, una a reconstrucției și afirmării culturale.
NICOLAE GHIŞAN
