Smerenia, afirmă Sfinţii Părinţi, este prima treaptă a virtuţilor, iar iubirea este treapta cea mai înaltă. Pilda desăvârşită de smerenie ne-o oferă Mântuitorul nostru Iisus Hristos, spunând: “… învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei XI; 29). El Însuşi “S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflându-Se ca un om. S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte şi încă moarte pe cruce. Pentru aceea şi Dumnezeu L-a preaînălţat…” (Filipeni II; 7-9).
Un alt model de smerenie ni se oferă în persoana Sfintei Fecioare Maria. Ea a fost împodobită de Dumnezeu cu toate darurile Sfântului Duh, între care se numără: rugăciunea stăruitoare, pocăinţa, ascultarea, răbdarea, dăruirea deplină, iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. Însă, ceea ce a contribuit în mod decisiv ca Maria să fie aleasă spre a-L naşte pe Domnul a fost virtutea smereniei, după cum însăşi mărturiseşte: “Şi a zis Maria: Măreşte, suflete al meu, pe Domnul, şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, că a căutat spre smerenia roabei sale; că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile...” (Luca I; 46-48).
Adevărata smerenie conţine toate celelalte virtuţi. Ea este “o putere tainică”, care se dobândeşte foarte greu şi numai prin puterea harului divin. Dacă un om este blând, liniştit sau înţelegător, dacă regretă din suflet păcatele săvârşite anterior, căindu-se pentru ele, nu înseamnă automat că e şi smerit. Omul smerit, în sensul corect al cuvântului, este cel care “se vede pe sine în ochii săi ca păcătos şi smerit şi vrednic de dispreţ”, cu toate că a săvârşit fapte bune. Putem câştiga smerenia privind la modelul nostru suprem Iisus Hristos, şi făcându-ne asemenea lui, după putere, fiindcă numai “în desăvârşirea tuturor virtuţilor se poate dobândi smerenia”, zice Sfântul Isaac Sirul. Nu înseamnă că trăind într-o stare de smerenie, trebuie să te simţi umilit faţă de cei din jur sau că umilinţa pe care ţi-o provoacă alţii naşte în tine smerenia. Nu. Prin smerenie ne recunoaştem mici în faţa lui Dumnezeu şi realizăm că toate darurile ne provin de la El, nu atât în baza vredniciei noastre, cât datorită iubirii Sale faţă de neamul omenesc. Totodată, smerenia întăreşte şi raporturile dintre oameni, pentru că această virtute înlătură cu desăvârşire deosebirile materiale şi de poziţie socială, îndepărtează orice păcat din suflet şi ne deschide cu pace şi iubire spre ceilalţi.
Cel smerit, încărcat de virtuţi, stă plecat într-o stare de umilinţă, nefăcând şi negândind răul nimănui, ci străduindu-se în săvârşirea binelui, după pilda Domnului. Cuviosul Petru Damaschin spune: “Smerenia, cea mai mare dintre toate virtuţile, în care locuieşte Duhul Sfânt, este uşa Împărăţiei. Şi cel ce a intrat pe ea vine la Dumnezeu; iar fără ea zadarnică este toată osteneala şi cu multe dureri drumul. Aceasta dăruieşte toată odihna celui ce o are pe ea în inima sa, pentru că Îl are pe Hristos sălăşluit în sine”. Smerenia ne apropie de necazurile aproapelui, putând să-i înţelegem neputinţele şi să-l mângâiem cu mângâierea cu care noi am fost binecuvântaţi de Dumnezeu şi împreună să dobândim Împărăţia Cerurilor. Nimeni nu se poate mântui de unul singur, fiindcă mântuirea este comunitară. Numai smerenia poate alunga păcatul distrugător de suflete al mândriei. De aceea, ne îndeamnă Sfântul Apostol Petru: “…îmbrăcaţi-vă întru smerenie, pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har. Deci, smeriţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca El să vă înalţe la timpul cuvenit” (I Petru V; 5-6).
În concluzie, smerenia este antidotul mândriei, iar omul smerit este iubit de Dumnezeu.
Preot Dr. Cristian Boloş
