Dorind mântuirea tuturor oamenilor, Dumnezeu ne descoperă voia Sa, ne dă poruncile, dar nu ne obligă să le împlinim. Totuşi, Domnul condiţionează accesul în Împărăţia Cerurilor de respectarea poruncilor Sale, precum reiese din discuţia Lui cu dregătorul bogat: “Iar de vrei să intri în viaţa (veşnică), păzeşte poruncile” (Matei XIX; 17), deoarece “cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă” (Ioan VI; 63) şi “Scris este: <<Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu>>” (Matei IV; 4). Cuvintele Domnului, prin care ne direcţionează spre mântuire, se adresează tuturor oamenilor, dar că nu rodesc în fiecare, aceasta atârnă de libertatea cu care suntem împodobiţi. Şi apoi, “mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi” (Matei XXII; 14). Realitatea e că nu există mântuire în afara Domnului, fiindcă numai El are “cuvintele vieţii celei veşnice” (Ioan VI; 68) şi numai El este “Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan XIV; 6), iar de cel care se va ruşina de Domnul Hristos şi de cuvintele Sale, “de acela şi Fiul Omului Se va ruşina, când va veni întru slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri” (Luca IX; 26).
Primirea conştientă a cuvintelor lui Dumnezeu naşte în noi credinţa, iar credinţa se exteriorizează şi se împlineşte prin faptele cele bune. Sfântul Apostol Iacov o susţine elocvent: “Căci precum trupul fără de suflet mort este, astfel şi credinţa fără de fapte, moartă este” (Iacov II; 26). În Predica de pe Munte, Mântuitorul Iisus Hristos arată că eficacitatea cuvintelor Sale asupra celor ce le aud depinde de punerea lor în practică, respectiv prin rodirea de fapte bune: “De aceea, oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi le îndeplineşte, asemăna-se-va bărbatului înţelept care a clădit casa lui pe stâncă. A căzut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea n-a căzut, fiindcă era întemeiată pe stâncă. Iar oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi nu le îndeplineşte, asemăna-se-va bărbatului nechibzuit care şi-a clădit casa pe nisip. Şi a căzut ploaia şi au venit râurile mari şi au suflat vânturile şi au izbit în casa aceea, şi a căzut. Şi căderea ei a fost mare” (Matei VII; 24-27). Împlinirea voii şi a cuvintelor dumnezeieşti, exprimate prin porunci, constituie bariera cea mai solidă şi stânca de nezdruncinat (iar stânca este Iisus Hristos) împotriva atacurilor dezlănţuite de cel rău prin intermediul păcatelor şi patimilor (reprezentate prin ploile şi vânturile potrivnice), fiind totodată o dovadă de înţelepciune. Întrucât Dumnezeu este Înţelepciunea prin excelenţă, cel ce Îi ascultă cuvintele, le primeşte în inima sa curată şi le pune în practică, participă la această Înţelepciune, asemănându-se prin virtute cu Creatorul şi devenind chiar sălaş al Lui. Mântuirea în Hristos, spre care tindem, nu este cu putinţă de dobândit fără fapte bune. Mântuitorul afirmă: “Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei VII; 21).
Ne întrebăm, aşa cum este firesc, care sunt aceste fapte bune? Potrivit învăţăturii Bisericii, putem spune că faptele bune sunt “toate actele noastre, izvorâte din iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Tot ce îl ajută pe semenul nostru, tot ce contribuie la bunăstarea şi progresul religios, moral şi material al societăţii, în numele lui Iisus, constituie o activitate care năzuieşte spre ridicarea omului la starea paradisiacă; este un mijloc de descătuşare de forţele oarbe ale naturii şi ale întunericului, ca şi de purificare, prin jertfă şi dăruire totală semenilor noştri. Faptele bune sunt roadele seminţei aruncată de harul dumnezeiesc în sufletul nostru şi încununarea conlucrării omului cu Dumnezeu pentru mântuirea lumii” (Prof. Nicolae Chiţescu).
Preot Dr. Cristian Boloş
