Râul Someș, cu undele sale când liniștite, când învolburate, a fost martorul unei istorii care se întinde pe mii de ani. Numele său provine din limba dacă – Samus –, un termen care, potrivit istoricilor, ar însemna „agitat”, „învolburat” sau „amestecat”. O denumire care, de altfel, i se potrivește perfect, dacă ne gândim la cursul său sinuos și la rolul complex pe care l-a jucat în viața oamenilor de pe malurile sale.
Alături de Alutus (Olt), Maris (Mureș) sau Istros (Dunărea), Someșul este un nume păstrat din vremurile dacilor, dovadă vie a limbii și culturii noastre străvechi. Cu o lungime de peste 465 de kilometri – dintre care 376 pe teritoriul României – Someșul izvorăște din Munții Rodnei și Munții Apuseni, pentru ca, după un drum lung, să se verse în Tisa, pe teritoriul Ungariei.
Cu un bazin hidrografic de aproape 16.000 km², râul Someș nu este doar o bijuterie naturală, ci și o arteră vitală pentru comunitățile din nord-vestul țării.
Drumul sării și târgul Sătmarului
Istoria municipiului Satu Mare este strâns legată de Someș. Pe apele sale se transporta, în Evul Mediu, prețioasa marfă – sarea. Cea mai mare monoxilă (barcă săpată dintr-un singur trunchi de copac) descoperită vreodată în România, găsită în 1963, măsoară 12 metri și datează din secolele XIV–XV. Cu astfel de ambarcațiuni se ducea sarea de la Ocna Dej spre Ungaria, traversând Sătmarul – numit pe atunci Salzmarkt (târgul de sare).
Aici se vămuia sarea, iar orașul devenea un nod comercial de prim rang în Partium, locul unde se întâlneau negustorii veniți de pe ambele maluri ale Someșului.
Pe lângă rolul său comercial, râul a oferit și resurse alimentare. În bălțile și apele sale se prindeau țipari – ingredientul de bază al unei delicatese locale: „moarea de curechi cu pișcari” (zeamă de varză murată cu țipari). Acest preparat tradițional din zona Sătmărului este o dovadă a legăturii strânse dintre oameni și apele Someșului.
De la vapoare la amintiri
La începutul secolului XX, malurile Someșului erau loc de promenadă și distracție. Vile cochete, terase, debarcadere și chiar un faimos local numit Lido animau viața orașului. Pe râul Someș circulau vapoare, iar sătmărenii se plimbau, socializau și se bucurau de aerul curat.
„Era bordelul Lido, erau debarcadere unde veneau vapoarele, puteai coborî, urca... toate distracțiile din lume erau pe malul Someșului și au dispărut toate”, povestea omul de cultură Felician Pop, într-un interviu acordat agenției Agerpres.
Până în anii ’80, Someșul era și gazda sportivilor de caiac-canoe, care se antrenau zilnic pe apele sale.
Un râu care așteaptă renașterea
Astăzi, Someșul nu mai este străbătut de ambarcațiuni, iar locul vilelor de altădată a fost luat de maluri neîngrijite și poteci bătătorite de pescari. Planurile de reamenajare și de reluare a navigației au rămas doar pe hârtie.
Cu toate acestea, Someșul își păstrează farmecul. În reflexia apelor sale se citește istoria unei regiuni întregi – o istorie care merită readusă la viață.
Someșul nu este doar un râu. Este o punte între trecut și prezent, între legendele dacilor și visele moderne ale sătmărenilor.
Poate că într-o zi, pe valurile sale, se vor auzi din nou zgomotele vapoarelor și râsetele oamenilor veniți la promenadă – așa cum a fost odinioară.
Nicolae Ghişan
