“Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har”(I Petru V; 5).
Mândria/trufia/slava deşartă reprezintă un păcat capital prin care omul se crede superior celor din jurul său, privindu-i pe toţi “de sus”, cu dispreţ. Buni cunoscători ai sufletului omenesc, atleţi încercaţi în lupta cu ispitele şi amăgirile diavolului, Sfinţii Părinţi consideră că mândria, atât cea trupească (când omul se consideră cel mai frumos, cel mai inteligent, cel mai puternic, cel mai dotat şi mai merituos), cât şi cea sufletească (când omul de socoteşte a fi cel mai postitor, cel mai rugător, cel mai milostiv etc.) este începutul, mama tuturor relelor. Sfântul Grigorie de Nyssa, tâlcuind prima Fericire zice: “Nu este un alt rău mai mare în firea noastră, ca cel al mândriei”. Din patima trufiei ies egoismul, iubirea de sine, iubirea de avere, exploatarea omului de către om, invidia.
Mândria este unul dintre păcatele grave care “spurcă” pe om (Marcu VII; 22-23). Lucifer şi îngerii răzvrătiţi, din trufie au fost alungaţi din cer, voind să fie mai presus de Dumnezeu. Adam şi Eva, din mândrie au pierdut locurile de cinste pe care le aveau, dorind a fi asemenea lui Dumnezeu, Creatorul lor. Prin urmare, mândria duce la pieire, iar smerenia la mântuire. Smerenia are puterea de a anihila păcatul mândriei, ridicându-ne sufletul spre Dumnezeu, apropiindu-ne de El, în timp ce mândria amplifică fiecare păcat, coborându-ne încet, dar sigur, în împărăţia diavolului. Cu alte cuvinte, smerenia reprezintă calea luminii, iar mândria calea întunericului. Mândria noastră Îl determină pe Dumnezeu să nu ne împlinească cererile pe care I le adresăm prin rugăciune. De fapt, rugăciunea împreunată cu mândria este doar o falsă rugăciune. Autentica rugăciune presupune smerenie şi recunoaşterea propriei stări de păcătoşenie.
Mândria conduce la răcirea relaţiilor dintre oameni. Dorinţa omului, cuprins de mândrie, de a fi respectat şi admirat de către cei din jur, îl obligă să ia anumite măsuri care îi lezează pe semeni, care îi lovesc uneori în ce au ei mai scump şi astfel, îi îndepărtează de sine. Ajunge să trăiască într-o singurătate pe care, însă, n-o percepe ca atare, întrucât este prea preocupat de a-şi atinge scopul. Faptul este trist, dar nu este totul pierdut, deoarece mai există o şansă: smerenia. Fericitul Augustin spunea: “Vindecaţi mândria şi nu va mai fi păcat. Stârpiţi această patimă urâtă şi iadul va fi gol!”
Omul are puterea de a se ridica, de a conştientiza că mândria sa produce altora suferinţe şi că, în primul rând, îl afectează pe sine însuşi. Omul poate şi trebuie să iasă din cercul său, din lumea sa în care se simţea “nemuritor şi rece” şi să reintre în sfera dragostei de Dumnezeu şi de semeni. Toţi oamenii sunt egali, iar dacă unii au primit mai mulţi talanţi şi alţii mai puţini, acesta nu este un motiv de discordie şi de dezapreciere. Trăim în aceeaşi societate şi ar fi bine să ne completăm reciproc. Dumnezeu a rânduit ca fiecare orientare profesională să fie îmbrăţişată de către cineva, fiindcă nu pot opta toţi pentru aceeaşi profesie. Însă, dacă o persoană a ajuns în vârful ierarhiei, se cuvine să recunoască ajutorul lui Dumnezeu, Care i-a insuflat putere de a pune în practică ideile benefice pe care le avea şi care i-au adus consacrarea. A nu recunoaşte aportul Domnului coincide cu mândria. Omul cade în trufie, în păcatul iubirii de sine, în clipa în care consideră că lui i se datorează totul şi că ceilalţi trebuie să i se închine în virtutea faptului că îi conduce. Adevărul este că nimeni nu poate reuşi doar prin sine şi când omul crede că este mai puternic, atunci vine încercarea căreia nu este sigur că îi va rezista doar prin sine însuşi. Sfântul Apostol Pavel ne avertizează: “cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă” (I Corinteni X; 12) şi: “nu te îngâmfa, ci teme-te!” (Romani XI; 20).
