Meditaţii (52). Lumina faptelor bune (2)

Autentica înţelegere a faptelor bune ne-o oferă Domnul Iisus Hristos, Care ne certifică faptul că Împărăţia lui Dumnezeu este pregătită celor care s-au ostenit în săvârşirea binelui. Însă, “binele nu are margini”, după cum “virtutea nu are hotar”, potrivit Sfântului Grigorie de Nyssa. Înfăţişând tabloul Judecăţii de Apoi, Mântuitorul spune: “Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut… Şi vor merge aceştia, drepţii, la viaţa veşnică” (Matei XXV; 34-40, 46). Iată în ce constau faptele cele bune: în venirea imediată, cu iubire, în ajutorul semenilor. Domnul ne îndeamnă pe noi, cei care pretindem că avem credinţă în El, la bunătate şi iubire. Adevărata credinţă e cea “lucrătoare prin iubire” (Galateni V; 6) faţă de semeni, pe aceştia având datoria sfântă şi morală de a-i iubi, ajuta, respecta şi ierta în permanenţă. Faptele bune scot cu prisosinţă în evidenţă iubirea noastră. Lângă şi în fiecare semen al nostru stă nevăzut Hristos. Primind cuvântul lui Dumnezeu în inimă şi transpunându-l în fapte, nu ne vom lăsa copleşiţi de diavolul care vine şi doreşte să ne răpească cuvântul din suflet, nici de încercările grele la care suntem uneori supuşi în cursul vieţii şi care au menirea de a ne fortifica credinţa în puterea dumnezeiască, nici de grijile, bogăţia şi plăcerile vieţii, care toate constituie obstacole în stabilirea raportului de iubire, frăţietate şi egalitate între oameni. A face bine înseamnă a ne feri de rău şi a împlini voia lui Dumnezeu, Care urmăreşte doar binele întregii omeniri. Însă, numai faptele bune făcute în numele lui Hristos ne ajută să câştigăm roadele Sfântului Duh. Tot ce nu e săvârşit în numele Lui, chiar binele, nu ne aduce nicio răsplată în viaţa viitoare, iar în viaţa aceasta nu ne dăruieşte harul dumnezeiesc, fiindcă cel care nu adună cu Domnul, acela risipeşte (Luca XI; 23). Un lucru bun, făcut în numele lui Hristos, nu ne va lăsa lipsiţi de mângâiere. Dimpotrivă, nu numai în veacul viitor ne va aduce încununarea cu slavă, dar chiar din viaţa aceasta ne va umple de harul Sfântului Duh, afirmă Sfântul Serafim de Sarov. Faptele bune, ca rod al credinţei, constituie mijlocul cel mai eficient prin care omul poate să ajungă în unire cu Hristos atât pe pământ, cât şi în veşnicie. Diadoh al Foticeii scrie: “Credinţa fără faptă şi fapta fără de credinţă vor fi la fel de lepădate. Căci credinciosul trebuie să-şi arate credinţa, aducând Domnului fapte. Pentru că nici părintelui nostru Avraam nu i s-ar fi socotit credinţa spre dreptate, dacă nu ar fi adus pe fiul său ca rod al ei. Cel ce iubeşte pe Dumnezeu acela crede totodată cu adevărat şi săvârşeşte faptele credinţei cu evlavie. Iar cel ce crede numai şi nu este întru dragoste, nu are nici credinţa însăşi, pe care socoteşte că o are. Căci crede cu o minte uşuratică ce nu lucrează sub greutatea plină de slavă a dragostei. Drept aceea, credinţa lucrătoare prin dragoste este marele izvor al virtuţilor”.