Viaţa pământească a omului presupune atât bucurii, cât şi necazuri. Mântuitorul Iisus Hristos ne avertizează: “În lume necazuri veţi avea”, dar tot El ne mângâie: “îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan XVI; 33). Sănătatea este un dar extrem de preţios pe care ni-l oferă Dumnezeu, iar noi avem datoria imperioasă de a aprecia acest dar la adevărata sa valoare. În cursul vieţii, sănătatea se poate clătina, apărând bolile, care zdruncină echilibrul interior al omului. Pentru a învinge orice boală, indiferent de gravitatea ei, omul are nevoie de o credinţă puternică în Dumnezeu, de o gândire pozitivă, care să îl ferească de capcana deznădejdii. Omul trebuie să fie conştient de faptul că dacă Dumnezeu permite anumite încercări, tot El îi oferă şi capacitatea de a le depăşi şi de a gusta din nou bucuria. Dăruind credinţă şi voinţă, omul va primi din partea lui Dumnezeu ajutor şi putere. Este foarte important ca între trup şi suflet să existe un raport de împreună-lucrare. Îmbolnăvirea sufletului atrage după sine şi slăbirea trupului şi “ce folos este să ai trupul sănătos, dacă sufletul îţi este slăbit şi neputincios” din pricina păcatelor săvârşite, se întreba Sfântul Tihon din Zadonsk.
În timp ce traversează o boală, omul simte că viaţa omenească poate fi comparată cu o floare, care în ciuda frumuseţii ei şi a mirosului plăcut pe care îl răspândeşte în jur, ajunge să se ofilească şi să moară. Însă, chiar şi boala îşi are rolul ei. Boala poate fi privită ca şi pedeapsă, dar şi ca binefacere, vizând îndreptarea noastră. Durerea trupească are menirea de a facilita urcuşul sufletului spre Dumnezeu, de a ne apropia mai mult de El. De multe ori o boală grea ne învaţă ce drum să alegem în viaţă, ne învaţă să ne îndepărtăm de păcate şi să facem binele, fiind un semn că Dumnezeu ne cercetează şi ne îndreaptă prin intermediul acestei încercări. În acest sens, în Pateric ni se spune că un bătrân oarecare deseori se îmbolnăvea. În cursul unui an s-a întâmplat să nu fie bolnav. Bătrânul se mâhnea foarte mult din această cauză şi plângea, zicând: “M-a părăsit Dumnezeul meu şi nu m-a cercetat!”
Cel care se însănătoşeşte după o boală, considerată grea sau chiar incurabilă, îşi va schimba cu siguranţă modul de a trăi, ştiind că Dumnezeu i-a redat sănătatea pentru a duce o viaţă caracterizată prin practicarea virtuţilor şi a faptelor bune, în detrimentul păcatelor şi al viciilor. Ne aducem aminte de cuvintele Domnului Iisus Hristos adresate unui slăbănog pe care l-a tămăduit: “Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcatuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău” (Ioan V; 14). Din acest context, realizăm că o cauză fundamentală a bolilor noastre o reprezintă păcatele (excesele). În consecinţă, pentru vindecare avem nevoie atât de medicamentele prescrise de doctori, cât şi de mijloacele puse la îndemnă de către Dumnezeu prin Biserică, dintre care menţionez: rugăciunea (dialogul intim cu Părintele Ceresc), lacrimile sincere de căinţă (picăturile care izvorăsc dintr-o inimă înfrântă şi smerită), Spovedania (mărturisirea păcatelor), împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului şi Taina Maslului (săvârşită în vederea redobândirii sănătăţii trupeşti şi sufleteşti).
Ca atare, să ne căim noi înşine de păcatele noastre, fiindcă timpul este foarte preţios. Dumnezeu ne iubeşte, dar El este şi drept, iar judecăţile Sale sunt de nepătruns. Dacă am privi cu atenţie în trecut, am putea vedea păcatele care ne apasă sufletul şi astfel vom înţelege mai uşor încercările la care suntem expuşi uneori în viaţă şi nu vom cârti. Multe boli, chiar incurabile, se pot vindeca prin credinţa puternică în Dumnezeu şi această comoară, care este credinţa, “nu o găsim săpând prin pământ, ci o aflăm dacă cercetăm sufletul omului bolnav. Ea constă din răbdare, din înţelepciune, statornicie şi o neclintită nădejde în Dumnezeu. Credinţa face ceea ce omul şi legea nu pot face”, afirmă Sfântul Ioan Gură de Aur.
Preot Dr. Cristian Boloş
