Într-o lume în care formele se schimbă, iar amintirile se şterg încet, există oameni a căror operă rămâne ca o mărturie vie a spiritului lor. Nicolae Porumbescu este unul dintre aceşti oameni. Arhitect vizionar, profesor cu har şi neobosit căutător al identităţii locului, el a imprimat peisajului urban românesc o nobleţe aparte. Pentru noi, sătmărenii, numele lui înseamnă însă mult mai mult: el este arhitectul care a dat Sătmarului un centru – nu doar un spaţiu, ci un simbol.
Rădăcinile unui destin arhitectural
Născut în Bucureşti, în 1919, Nicolae Porumbescu – poreclit cu drag „Gipsy” încă din anii studenţiei – a avut încă din copilărie o atracţie pentru artă. Modela lemnul cu tandreţe şi talent, visând să devină sculptor. Urmează Liceul „Mihai Viteazul” ca bursier, iar mai apoi Facultatea de Arhitectură, pe care o finalizează în 1958.
Formarea lui profesională este puternic influenţată de mari arhitecţi ai vremii, în special de Gheorghe Simotta, în atelierele căruia lucrează încă din studenţie. De la Brunelleschi şi Palladio până la Le Corbusier, admiraţiile sale arată o minte structurată, dornică de sinteză, dar adevărata esenţă a creaţiei sale avea să îşi găsească izvorul în arhitectura tradiţională românească, pe care o descoperă în Bucovina şi Maramureş.
În 1970, la Iaşi, se înfiinţează Secţia de Arhitectură a Facultăţii de Construcţii, iar Nicolae Porumbescu devine coordonatorul ei, secondat de soţia sa, arhitectul Maria Porumbescu. În doar câţiva ani, secţia devine un spaţiu în care tineri arhitecţi învaţă nu doar să proiecteze, ci să înţeleagă locul, să respecte comunitatea, să caute identitatea spaţiului.
„Dreptul la arhitectură” a fost crezul lui. Nu o arhitectură impusă, ci una înrădăcinată în context, cultură şi suflet.
Vorbind despre activitatea marelui arhitect Nicolae Porumbescu, semnalăm multele lucrări de arhitectură social-culturală în perioada 1948-1980, ele fiind 46, lucrări de expoziţie în număr de 14, proiecte de arhitectură locuinţe în număr de 27, proiecte de urbanism 61, parcuri şi amenajări exterioare (1950-1980)-7, apoi concursuri(6), proiecte de mobilier (10), studii teoretice, conferinţe şi publicaţii (25), activităţi de măsurare tehnică (în 1962-1988) etc. A primit o mulţime de distincţii, a îndeplinit funcţii importante profesionale, a fost apreciat prin premii ale Uniunii Arhitecţilor. Printre cele peste 230 de implicări directe în realizarea obiectivelor mari ale României, amintim doar câteva : Circul de stat Bucureşti, Cartierul ,,Balta Albă”, mobilier pentru Centrul ad-tiv şi Casa de cultură din Satu Mare, locuinţe în Centrul Nou din Satu Mare, sediul Facultăţii de arhitectură din Iaşi, a celei de construcţii din Iaşi, Muzeul Naţional de Istorie Bucureşti, Sediul ad-tiv Suceava, Casa de cultură Baia Mare, Teatrul din Hunedoara, Şcoala medie din Bacău, Centrul sportiv din Cluj, Hotel Sportiv Poiana Braşov, Stadion-patinoar Poiana Braşov, Centrul universitar Bacău, Stadionul ,,23 August” Bucureşti, Clubul sindical Bucureşti etc.
Satu Mare – Opera desăvârşirii
Dorind să îşi ducă mai departe viziunea, Porumbescu se mută la Satu Mare. Aici concepe şi ridică unul dintre cele mai importante ansambluri urbane ale României postbelice: Centrul Nou. Palatul administrativ, Casa de Cultură, piaţa, treptele, blocurile, perspectivele şi luminile – toate alcătuiesc un „spaţiu al veneraţiei”, aşa cum însuşi arhitectul îl numea.
Cei care l-au cunoscut îşi amintesc nu doar proiectele, ci și prezenţa lui: mereu îmbrăcat simplu, cu un suman maro şi un fular aşezat neglijent pe un umăr, discutând cu calm şi pasiune despre fiecare linie, fiecare volum, fiecare rost.
Regretatul profesor Teodor Curpaş, cel care ne-a părăsit în urmă cu cinci ani, scria în 2014: „Era suficient să-l asculţi. Fiecare explicaţie se transforma în lecţie. Fiecare schiţă – în destin al oraşului.”
Ultimii ani și moștenirea
În ultimii ani, Porumbescu se întoarce la Suceava – locul în care simţise prima revelaţie a arhitecturii autentice. Aici îşi proiectează chiar şi locul odihnei sale. Pleacă dintre noi în 30 noiembrie 1999, la 80 de ani. Dar spiritul lui nu a plecat.
El trăieşte în oraşe, în piatra clădirilor, în spaţiile care ne adună,trăieşte în generaţiile de arhitecţi pe care i-a format.Trăieşte în noi, sătmărenii, ori de câte ori suntem în Centrul Nou şi simţim că locul are suflet. Nicolae Porumbescu nu a construit doar clădiri, el a construit identităţi.
Astăzi, când păşim prin Centrul Nou, cu fântâna, scările, Casa de Cultură şi Palatul administrativ, trăim fără să ştim în interiorul viziunii sale.
