Secole de încercări: Ciumă, foamete, frig şi inundaţii în istoria Odoreului
Istoria Odoreului este, dincolo de aşezări omeneşti şi hotare schimbate, o lungă luptă cu vitregiile naturii şi cu nenorocirile aduse de vremuri frământate. De la ciuma care a secerat vieţi în veacul al XVII-lea, la inundaţiile Someşului, iernile năprasnice, foamete, secetă, lăcuste şi cutremure, satul a trecut prin încercări pe cât de dure, pe atât de formative pentru comunitatea care i-a supravieţuit.
Ciuma din 1693 – începutul unei perioade de pustiire
Sfârşitul secolului al XVII-lea a fost unul devastator pentru întreg ţinutul Sătmarului. Luptele îndelungate au lăsat în urmă sate golite şi gospodării părăsite. În 1692, Odoreul şi Mărtineştiul ajung aproape pustii din cauza războaielor şi a bolilor care însoţeau trecerea armatelor.
În anul următor, 1693, o cumplită epidemie de ciumă loveşte Careiul, Sătmarul şi împrejurimile, răspândind groaza până în casele odorenilor. Multe vieţi sunt curmate, iar aşezarea se subţiază dramatic. Abia după ce molima îşi domoleşte furia, câteva familii îşi găsesc curajul de a se întoarce şi de a reclădi ce mai putea fi salvat.
Iernile aspre şi foametea – flagelul unui secol zbuciumat
Veacul al XVII-lea şi începutul celui următor sunt marcate şi de ierni neobişnuit de dure. Istoricul Borovski Sámuel notează ierni cumplite în 1706, 1709, 1737, 1755, 1765, 1767, 1772, 1776 şi 1795. Frigul crâncen nu doar distrugea recoltele, ci aducea şi foamete, sărăcie şi boli.
Anii 1708, 1719, 1727, 1785, 1787 şi 1795 sunt cunoscuţi ca ani ai foametei, când mulţi oameni mureau pe drumuri, secătuiţi de lipsa hranei. O însemnare din 1795 consemnează dramatic: „omătul a fost în iarnă până-n brâu şi apoi a fost foamete mare”. Lipsa alimentelor de bază ducea la improvizaţii disperate – oamenii ajungeau să facă pâine din coceni şi buruieni.
Inundaţiile Someşului – ameninţarea eternă a satului de pe mal
Aşezat în apropierea rîului Someş, Odoreul a fost secole la rând expus capriciilor acestuia. În secolul al XVII-lea nu exista nicio formă de protecţie împotriva revărsărilor, astfel că orice ploaie puternică putea deveni un pericol mortal.
Anii 1740–1741, 1762, 1778, 1780, 1784 şi 1792 sunt pomeniţi drept perioade ale inundaţiilor mari. Localnicii au fost nevoiţi adesea să-şi părăsească locuinţele pentru a nu fi înghiţiţi de ape.
Nici veacul al XIX-lea nu a fost mai blând. În 1855, Someşul se revarsă puternic, iar pe 23 aprilie se înregistrează un ger năpraznic care compromite recoltele. Tot în acest secol apar şi primele lucrări de îndiguire şi hidroameliorare între Berindan şi Mărtineşti, semn că oamenii încercau în sfârşit să ţină piept naturii.
Inundaţiile se repetă în 1869, la Crăciun, când satul este „înecat de ape”, urmate de un frig aspru „de crăpau pietrele”. În iunie 1884 Someşul loveşte din nou, iar în 1888 atinge un nivel record de 630 cm.
Nu doar frigul şi apele au provocat necazuri odorenilor. Seceta şi invaziile de lăcuste au distrus culturi întregi în 1716, 1727, 1778 şi 1782. Arşiţa şi lipsa ploilor i-au aruncat pe oameni în pragul foametei, deja amplificată de lipsurile unui secol agitat.
Cutremure şi alte fenomene extreme
Odoreul a fost lovit şi de cutremure. În 19 iunie 1829, cronicile consemnează „mare cutremurare de pământ” la orele nouă după-amiaza. Un alt seism, mai puternic, este înregistrat la 6 februarie 1889, având epicentrul în zona satului Livada.
Pe lângă acestea, oamenii au avut de înfruntat grindină, furtuni şi îngheţuri târzii. În 30 aprilie 1806 „au căzut piatră, grindină şi în anul acela nu s-au făcut nici poamele şi nici vinul”. În 1808, iarna se prelungeşte atât de mult încât Someşul poate fi trecut pe gheaţă la Bunavestire, pe 25 martie.
Odoreul – o istorie scrisă prin rezistenţă
Privind înapoi, istoria Odoreului pare o succesiune de calamităţi. Ciumă, războaie, frig năprasnic, secetă, lăcuste, inundaţii, foamete, cutremure – toate au lovit satul la intervale scurte, punând la încercare rezistenţa locuitorilor.Şi totuşi, de fiecare dată, comunitatea a renăscut.
Oamenii au ridicat case acolo unde alţii au fugit, au semănat din nou ogoarele bătute de ape sau pârjolite de soare, au reînfiinţat gospodării din cenuşa nenorocirilor. În faţa vitregiilor, locuitorii Odoreului au rămas statornici, lăsând generaţiilor viitoare o moştenire de curaj, răbdare şi solidaritate.
Nicolae Ghisan
