La marginea geografică a României, acolo unde dealurile se încheagă în munţi blânzi, iar tradiţiile au aceeaşi putere ca în urmă cu sute de ani, Ţara Oaşului îşi păstrează comorile fără fast, ca şi cum ar şti că numai cei care simt cu adevărat chemarea muntelui vor ajunge să le vadă. Una dintre aceste comori este Sfinxul Oaşului, o formaţiune geologică cu formă antropomorfă, sculptată de timp şi vânt pe Vârful Pietroasa, la 1.201 metri altitudine.
Locuitorii din satele de la poale îl pomenesc rar şi fără emfază. Pentru ei, Sfinxul nu este atracţie turistică, ci o certitudine din ordinea firească a locurilor. „E acolo dintotdeauna”, spun bătrânii. „Şi îl vezi doar când eşti pregătit să îl vezi.” De altfel, drumeţii povestesc nu doar despre priveliştea spectaculoasă, ci despre starea aparte pe care locul pare să o inducă. Unii vorbesc despre linişte profundă, alţii despre recunoştinţă, alţii despre o energie greu de definit. Termenul cel mai des folosit este „mistic”.
Traseul care conduce spre Sfinx porneşte din Valea Talnei şi urcă spre Luna Şes, apoi continuă până la Vârful Pietroasa. Marcajul turistic, albastru, este vizibil, însă asta nu înseamnă că drumul este uşor. Nu este un traseu pentru amatorii de plimbări comode; este un drum pentru cei care au răbdare, rezistenţă şi, poate, dorinţa de a se descoperi în acelaşi timp cu descoperirea muntelui.
Prima parte a urcuşului se desfăşoară prin pădure. Vara, aerul e îmbogăţit de mirosul dulceag al frăguţelor, care cresc în tufe dese, la marginea potecii. Apoi, pe măsură ce altitudinea creşte, pădurea se retrage şi lasă loc tufelor masive de afine, adevărate covoare mov în lunile de august. Drumeţii fac popasuri scurte pentru a gusta din rodul muntelui – iar aceste opriri par să fie parte din ritual, nu doar din necesitatea odihnei.
Provocarea cea mai mare vine în ultima parte. O pantă abruptă, scurtă, dar intensă, pune la încercare respiraţia şi picioarele. Apoi, pe neaşteptate, păşunea alpină se deschide, iar în zare, ca o siluetă străveche care veghează ţinutul, apare Sfinxul.
Formaţiunea stâncoasă, modelată de eroziunea veche a rocilor vulcanice, seamănă izbitor cu o figură umană: frunte, profil, privire. Nu în mod grotesc sau distorsionat, ci cu o naturaleţe care îţi dă impresia că ai în faţă un personaj antic, înţelept şi tăcut. Unii văd chipul unui bătrân, alţii al unui războinic, iar alţii susţin că profilul pare feminin. Poate pentru că, asemenea oricărui simbol autentic, Sfinxul nu se dezvăluie în acelaşi fel fiecăruia.
„Simţi că te priveşte”, spune Mircea, un drumeţ din Satu Mare, pentru care ascensiunea spre Pietroasa este deja un ritual anual. „Dar nu cu severitate, ci cu răbdarea cuiva care ştie că tu ai nevoie de timp ca să înţelegi.”
O altă turistă povesteşte: „M-am aşezat lângă el şi am stat câteva minute fără să vorbesc. Era linişte. Parcă muntele îţi ia gândurile care nu-ţi mai trebuie. Când am coborât, eram altfel.”
Energia locului este adesea pusă pe seama aerului puternic ionizat, benefic pentru respiraţie şi pentru sistemul nervos. Dar explicaţiile ştiinţifice nu par să reducă din farmecul trăirilor celor care ajung acolo. Dimpotrivă, îl întăresc.
Spre deosebire de Sfinxul din Bucegi — mult fotografiat, mult dezbătut, aşezat în inima unui traseu turistic intens circulat — Sfinxul Oaşului rămâne un secret pe jumătate şoptit. Nu se află pe rute comerciale, nu are panouri luminoase sau puncte de belvedere amenajate. Este un loc care nu se dă uşor. Trebuie urcat, respirat, înţeles. Cine ajunge acolo nu ajunge întâmplător.
Într-o lume în care multe destinaţii naturale sunt transformate în decor pentru fotografii rapide, Sfinxul Oaşului rămâne fidel unei alte ordini: cea a locurilor care nu se arată decât celor care le caută cu adevărat.Aici, frumuseţea nu este doar în peisaj. Este în drum.
Nicolae Ghisan
