Revista „Familia” un reper al culturii române
Revista „Familia” este una dintre cele mai importante publicații culturale din istoria literaturii române, având un rol esențial în afirmarea identității naționale și în promovarea scriitorilor români din secolul al XIX-lea și din perioadele următoare.
Revista a fost fondată în anul 1865, la Pesta, de către Iosif Vulcan, cărturar și publicist român preocupat de dezvoltarea culturii și limbii române. Scopul principal al revistei era de a sprijini literatura română, de a promova creația originală și de a consolida conștiința națională a românilor aflați atunci sub dominație străină. Ulterior, revista și-a mutat sediul la Oradea, oraș cu o puternică viață culturală.
„Familia” este cunoscută mai ales pentru faptul că a publicat, în 1866, prima poezie a lui Mihai Eminescu, „De-aș avea”, moment deosebit de important pentru literatura română. Tot Iosif Vulcan este cel care i-a recomandat tânărului poet semnarea cu numele „Eminescu”, în loc de Eminovici. De-a lungul timpului, în paginile revistei au apărut creații semnate de numeroși scriitori importanți, contribuind la formarea și afirmarea unei literaturi naționale moderne.
Pe lângă literatură, revista „Familia” a abordat și teme legate de istorie, educație, știință și viața socială, având un caracter enciclopedic și formativ. Prin articolele sale, publicația a susținut valorile culturale românești și a încurajat educația și spiritul civic.
De-a lungul existenței sale, revista a cunoscut mai multe etape și întreruperi, dar a rămas un simbol al continuității culturale românești. Astăzi, „Familia” este privită ca o revistă de referință, legată indisolubil de începuturile literaturii române moderne și de afirmarea marilor săi creatori.
În concluzie, revista „Familia” reprezintă un adevărat monument cultural, a cărui importanță depășește simpla apariție editorială, fiind un factor decisiv în dezvoltarea literaturii și culturii române.
Vasile Mic / Între cuvânt și culoare
Poetul-pictor-ziarist din Țara Oașului, care transformă memoria în artă
în peisajul cultural al nord-vestului României, numele lui Vasile Mic ocupă un loc aparte. Poet, pictor și jurnalist pe economic și cultură, artistul originar din Călinești-Oaș este una dintre vocile care au reușit să ducă spiritul locului natal dincolo de granițele geografice, printr-o creație autentică și profund personală.
Născut la 15 august 1947. în satul Coca, din comuna Câlinești Oaș, Vasile Mic și-a construit parcursul artistic cu răbdare și discreție. De profesie tehnician-contabil, a urmat și cursurile Școlii Populare de Artă din Satu Mare, la secția Pictură, iar de-a lungul anilor, între altele. a fost redactor pe cultură la cotidianul Gazeta de Nord-Vest, implicându-se activ în viața culturală a județului.
Poezia – o fereastră spre interior. Debutul său editorial are loc în 1991, cu volumul Vis în pădurea de mesteceni. Au urmat alte cărți de poezie, printre care Fereastra din vis, Scara de lumină, Copacul de argint sau Nașterea Aurorei, Jocul de-a lumea. unele apărute în ediții bilingve. Poezia lui Vasile Mic este una a reflecției, a imaginii sugestive și a simbolului, cu o evidentă legătură cu natura, copilăria și timpul interior.
Versurile sale au o structură vizuală, iar cuvântul pare adesea „pictat”, nu doar scris. Nu întâmplător, multe dintre volumele sale sunt ilustrate chiar de autor.
Pictura – jocul de-a lumea În plan plastic, Vasile Mic este cunoscut pentru picturile sale în ulei pe pânză, dominate de culori intense și de un lirism al formei. Peisajele rurale, natura nealterată și nostalgia copilăriei sunt teme recurente. Expozițiile sale, organizate la Satu Mare, Negrești-Oaș, Carei sau Călinești-Oaș, au fost bine primite de public și de critică. Expoziția personală „Jocul de-a lumea”, realizată în 2022, a reunit aproximativ 100 de lucrări și a reprezentat o sinteză a parcursului său artistic, la ceas aniversar.
Un artist al echilibrului. La Vasile Mic, poezia și pictura se completează firesc. Culoarea susține cuvântul, iar cuvântul adâncește sensul imaginii. Între cele două forme de expresie există un dialog constant, care conferă operei sale coerență și identitate.
Prin creația sa, Vasile Mic rămâne un promotor al valorilor locale și al legăturii omului cu natura și memoria locului. Fără excese, fără ostentație, el propune o artă a echilibrului, a luminii și a sincerității.
Jocul de-a lumea este al VIII-lea volum de poezie al lui Vasile Mic (editura Napoca-Star Cluj Napoca, 2025). Nu a fost lansat încă. Ionică Moldovan
Bocetul în Țara Oașului
În Țara Oașului, regiune etnografică din nord-vestul României, bocetul reprezintă una dintre cele mai profunde și emoționante forme de expresie a durerii omenești. Mai mult decât un simplu plâns ritualic, bocetul este o creație orală spontană, o poezie a suferinței, prin care comunitatea își exprimă despărțirea de cel trecut dincolo și, totodată, își reafirmă legătura cu lumea strămoșilor.
Bocetul are origini străvechi, fiind legat de credințe precreștine privind moartea ca trecere într-o altă lume. În Țara Oașului, el s-a păstrat cu o autenticitate remarcabilă, integrându-se ulterior în ritualul creștin al înmormântării. Bocetul se rostește sau se cântă în momente-cheie: la priveghi, în timpul pregătirii trupului, la scoaterea mortului din casă și, uneori, la mormânt.
Prin bocet, moartea nu este tăcută sau ascunsă, ci confruntată direct, verbalizată și împărtășită. Comunitatea întreagă participă emoțional la pierdere, iar durerea individuală devine una colectivă.
În mod tradițional, bocetul este interpretat de femei, adesea rude apropiate ale celui decedat sau, mai demult bocitoare recunoscute pentru harul lor. În Țara Oașului, bocitoarea nu recită un text fix, ci improvizează pe loc, adaptând cuvintele la viața, faptele și relațiile celui mort. Această improvizație conferă bocetului o autenticitate aparte și o puternică încărcătură emoțională.
Bocitoarea devine astfel o voce a familiei, dar și un mediator între lumea celor vii și cea a morților. Prin cuvintele ei, i se vorbește mortului, i se cer iertări, i se amintesc bucuriile și necazurile vieții, dar i se și trasează drumul spre „lumea cealaltă”.
Limbajul bocetului oșenesc este profund metaforic și simbolic. Apar frecvent imagini ale drumului, ale despărțirii, ale casei părăsite sau ale familiei rămase în urmă. Se folosesc diminutive, interjecții și repetiții care intensifică expresia durerii. Tonul este melodic, apropiat de cânt, cu inflexiuni care urmează ritmul plânsului. Un element specific este adresarea directă către mort, ca și cum acesta ar mai putea auzi și răspunde. Această formă de dialog imaginar ajută la acceptarea morții și la eliberarea emoțională a celor rămași.
Dincolo de expresia durerii, bocetul are o funcție terapeutică și socială. El ajută familia îndoliată să-și exprime suferința într-un cadru acceptat de comunitate și contribuie la procesul de vindecare sufletească. În același timp, bocetul reafirmă valorile comunității: respectul pentru viață, pentru familie și pentru tradiție.
Din punct de vedere spiritual, bocetul este văzut ca un ajutor pentru sufletul celui mort, o formă de sprijin în trecerea spre cealaltă lume. Cuvintele rostite au putere, iar tăcerea ar fi considerată o lipsă de respect față de cel plecat.
În prezent, practica bocetului în Țara Oașului este tot mai rară, afectată de modernizare, migrație și schimbarea mentalităților. Totuși, în unele sate, tradiția încă supraviețuiește, fiind privită ca un element identitar de mare valoare. Cercetătorii și etnologii subliniază importanța documentării și păstrării acestei forme de patrimoniu cultural imaterial Bocetul din Țara Oașului este mai mult decât un ritual funerar: este o expresie profundă a umanității, a legăturii dintre viață și moarte, dintre individ și comunitate. Prin el, durerea capătă glas, iar despărțirea devine un act de comuniune, memorie și respect față de cei care au fost.
