De: LOREDANA A. ȘTIRBU – editorialist; responsabil Secția Cultură la VERTICALI PENTRU ROMÂNIA, Membră a Filialei ”ANTON DAVIDESCU” Satu Mare a UNIUNII ZIARIȘTILOR PROFESIONIȘTI; Preşedintă a Cenaclului literar Cronograf;
Există o magie aparte în poveștile scrise de bunici. Nu le găsești mereu în librării, nu au întotdeauna copertă lucioasă și nici recenzii pe internet, dar au ceva mai prețios, mirosul copilăriei și amprenta timpului trăit cu sufletul. Bunicii nu scriu doar cu cerneală. Ei scriu cu vocea, cu mâinile lor muncite, cu tăceri lungi și priviri care știu să spună totul fără un cuvânt. Fiecare frază e cusută din amintiri, și fiecare personaj seamănă, într-un fel misterios, cu cineva care a fost cândva. În serile liniștite, când ceasul pare că obosește și uită să mai ticăie, bunicii deschid cartea nevăzută a vieții lor și ne-o citesc fără grabă. O poveste cu finaluri deschise, cu zmei în haine de oameni, cu eroi care plâng în tăcere și zâne care știu să spele sufletul cu o mângâiere ...
Și totuși, uneori, se întâmplă o minune, unii bunici au șansa să-și vadă poveștile tipărite ... să țină în mâini, tremurând ușor, o carte cu numele lor pe copertă. E o bucurie tăcută, profundă, un vis care poate a așteptat zeci de ani să prindă contur. Atunci, timpul pare că le zâmbește înapoi, recunoscător pentru toate poveștile care au știut să crească oameni, pentru că, de fapt, poveștile bunicilor nu mor niciodată. Ele trăiesc în cuvinte, în pagini, în nepoți care le vor citi mai departe.
Maria Gîrmencea-Sepsi
s-a născut pe 10 iulie 1963, în Satu Mare, România.
Pasionată de arta scrisului, își dedică activitatea literară creației de povești și poezii pentru copii, în care fantezia, sensibilitatea și jocul cuvintelor se împletesc armonios. Autoare bilingvă, scrie atât în limba română, cât și în limba maghiară, reușind să ajungă la inimile copiilor din ambele comunități prin universuri narative pline de culoare, umor și tandrețe.
În grădina mea
Ce zice bondarul, Când vede tot hotarul. Plin de flori și de miresme, Toate pe gustul lui alese. Iac-a ieșit și buburuza, și uite-acolo, încă una. Cât e ziulica de mare, Hoinăresc departe-n zare. Găinușa pestriță, N-am ca ea mai zdravănă. Cât ai clipi din ochi, Îmi face oul pe loc. Uite și ciocănitoarea, Face pe biruitoarea. Se dă tare și grozavă, C-a făcut mare ispravă. Cioc, cioc, cioc, cu ciocul tare, Așchia cât colo sare. Gâze, omizi, dăunători, Ea le curăță din zbor.
(Imagine preluată din volumul ”Râsete și susurici în grădina fermecată" semnat de doamna Maria Gîrmecea-Sepsi)
Măturica
Măturică frumușică, Cu tine munca-i ușurică. Când te-nvârt o dată, Toată casa mi-e curată. Harnică și pricepută, îmi lasă casa ca o lună. “Nikel” și tot ce mai vrei, Așa-i casa în mână când o iei. Măturică, măturea, Asta e căsuța mea. De-i soare ori vreme rea, Mătură, măturica mea.
Buburuza
Buburuza cea isteață, Și-a dorit să aibă casă. Dar nici nu s-a gândit, Cât de greu e de clădit! — Vreau o casă cu horn și cu obloane! Dar oare cum le pot face pe toate? Și după ce s-a trezit din visele profunde, I-au ieșit planurile ascunse. S-a arătat că e deșteaptă, Și-a pus familia toată la treabă. Buburuzele micuțe, Știau și ele să se amuze. În frunte cu buburuzul tată, Au și terminat casa îndată. O căsuță ca-n povești, Cusur, nici de vrei nu îi găsești.Mariana Cordoș
Floarea și firicelul de iarbă
— Ce poveste o să-mi spui astăzi, bunico? — Astăzi o să îți povestesc despre o floare și un fir de iarbă. — Bunico, tu știi să spui povești despre orice. — Da, iubito, pentru că orice lucru sau ființă din lumea asta are o poveste. Doar trebuie să o descoperi. — Bine, ascult! zise fetița, sorbind cuvintele bunicii. — Întâmplarea din povestea noastră se petrece vara, undeva pe un câmp întins, plin de flori, iarbă, fluturași și albinuțe. Era o zi senină; soarele îmbrăca cu strălucire câmpia și se distra, aruncând, din când în când, câte o săgeată ca de foc spre vreo plan¬tă sau o insectă, râzând de reacția, uneori neplăcută, a acestora: își puneau imediat ochelarii de soare și se uitau dojenitor la el. Ei, aici, pe acest câmp, creștea o floare deosebită. Era atât de frumoasă, încât tot ceea ce se afla în jur se minuna de frumuse¬țea ei. Într-adevăr, era perfectă. Pe o tijă înaltă, dreaptă, avea niște buchețele de frunze dantelate, de un verde închis, iar floa¬rea era o minune. Petalele erau de un portocaliu aprins, cu irizații aurii, iar în mijloc, roșu cu zone mici albe. Parfumul pe care îl emana te făcea să plutești. Era regina câmpului, iar ea știa asta. Lângă ea creștea un firicel de iarbă, mic, subți¬rel, fragil, care se străduia să-și înalțe capul mic, ca să prindă un pic de căldură. Se tot întorcea, când într-o parte, când în alta. Văzând că nu reușește, zice: — Te rog, frumoasă floare, ridică-ți cel puțin o frunză, să primesc și eu un pic de căldură de la soare. — Cine vorbește acolo? întreabă floarea, uitându-se în jos. Ia, uite ce piticanie! Dar tu de când ești aici? — De câteva zile, zise firul de iarbă, dar nu m-ai băgat în seamă. — Să te bag în seamă? Dar tu vezi cât ești de mic și cum arăți? — Cum arăt? — Sfrijit, neinteresant, nu se uită nimeni la tine. — Nici nu poate, zice firul de iarbă, pentru că toată ziua stai cu frunzele întinse, parcă ai vrea să zbori. — Ai grijă cum vorbești! răspunde floarea, amenințător. De ce să mă sacrific eu pentru tine? — Dar nu trebuie să te sacrifici, doar să mai lași, din când în când, să pătrundă până la mine o rază de soare. Te răsucești și tu puțin, așa… — Nici vorbă! Eu stau dreaptă și nu mă mișc, ca să fiu văzută de departe. Uite, și albinuțele tot la mine vin, ca să le dau nec¬tarul. Cum să îmi ascund eu frumusețea, pentru cineva care abia se zărește? — Te rog, insistă firicelul de iarbă. Mi-e și frig uneori. — Nu-mi pasă! zice floarea, ridicându-și și mai tare capul, mândră. La urma ur¬mei, tu nu ai nicio valoare. Nu folo¬sești la nimic, de mic și pricăjit ce ești. Pe când eu încânt privirea, dau frumusețe câmpului, hrănesc albinele… — Așa este cum zici, spune umil firișorul de iarbă. Tu le ai pe toate! Eu sunt singur, cu frățiorii mei, care sunt mai mici decât mine și cresc greu tot din cauză că nu avem destulă lumi¬nă, dar și noi putem fi de folos, pentru că for¬măm un covor verde de iarbă pe care copiii se joacă sau suntem hrană pentru animăluțe. Dar, în același timp, știm că atunci când vine toamna o parte din energia noastră intră în pă¬mânt, în rădăcină, și stă acolo până anul următor, când iar ne trezim la viață. — Să fii sănătos, nu îmi pasă de tine, pentru că eu sunt fru… Dar în momentul următor se face o liniște deplină, se lumi¬nează totul în jur și se aude doar un fâșâit. Era coasa unui bun gospodar, care își aduna hrană pentru văcuțele lui. Floarea noastră cade secerată la pământ. Dar minune! Firișorul nostru de iarbă este întreg și nevătă¬mat. Fiind mic și fragil, și-a aplecat capul și coasa a trecut pe deasupra, neatingându-l. S-a îndreptat apoi și a văzut floarea retezată. Începea să se ofilească și frumusețea să îi dispară. Fi¬rișorului de iarbă i se făcu milă de ea, chiar dacă l-a tratat cu indiferență și nu l-a ajutat atunci când a avut nevoie. A privit apoi în jur, iar acum el părea cel mai mare de pe câmp. Se bucura de căldură și soare din toate părțile. A fost mic, dar acum a devenit mare. A trăit în umbră, dar acum era scăldat de razele soarelui. Era fericit. — Ce ai înțeles din povestea asta? întreabă bunica. — Am înțeles că, atunci când cineva îți cere ajutorul, e bine să i-l dai. — Vezi, oricât de mare ești, nu uita de cei mai mici, pentru că nu se știe niciodată din ce motive acum poți fi sus de tot, iar în clipa următoare poți pierde tot, poți ajun.SPONSORII EDIȚIEI:
