De: LOREDANA A. ȘTIRBU – editorialist; responsabil Secția Cultură la VERTICALI PENTRU ROMÂNIA, Membră a Filialei ”ANTON DAVIDESCU” Satu Mare a UNIUNII ZIARIȘTILOR PROFESIONIȘTI; Preşedintă a Cenaclului literar Cronograf;
În literatura română, iarna depășește statutul unui simplu anotimp, devenind un simbol al tăcerii, al purificării și al trecerii ireversibile a timpului. La Alecsandri, ninsorile aduc o pace luminoasă și o armonie patriarhală, la Eminescu, iarna devine spațiul visării și al melancoliei, locul unde dorul de absolut se împletește cu nostalgia infinitului, iar în proza lui Sadoveanu, ea capătă dimensiunea unei forțe primordiale, ce supune omul ritmurilor naturii, dar îl și apropie de taina ei regeneratoare. În literatura contemporană, simbolul iernii se transformă, nu mai exprimă doar solemnitatea cosmică, ci și alienarea modernă, frigul interior al omului rupt de sens și de comunitate, iar la autori precum Nichita Stănescu sau Ana Blandiana, iarna devine o metaforă a golului existențial, a unei lumi care își caută încă începutul sub zăpada amintirilor.
Felician Pop
Grăunțe
Îți dai seama cât de puternic ești, atunci când știi că nu ai face ceva împotriva conștiinței tale, pentru toți banii din lume! Îndoială, neliniște, panică, depresie, alienare... De câte lucruri a trebuit să mă golească viața, pentru a putea face loc unui singur licăr! Raza ce te ocolește. Senectuți contemplative. Câtă bucurie, câtă jubilație au pus meșterii din vechime, în zidire! Cerul meu de acasă. Desenează o ușă pe perete, prin care să poți intra. Târnăcopul pragmatismului face țăndări fiorul existențial. Viață și termene de judecată. Prostia ucide! Din păcate, nu pe proști! Coborârea în lume. Ai toată libertatea de a alege modul în care vrei să-ți ratezi viața. O tristețe de pom uscat. Norii au căzut în genunchi la poalele munților. Cum putem perverti realul, într-o percepție digerabilă. Mintea captivă în lanțurile ruginite ale senilității. Cineva a împrăștiat cenușă peste toate amintirile. La cârciuma, unii sunt la datorie, alții, pe datorie! Și vom trăi, ca și cum am fi murit. Mi-au rămas niște pietre în gât. Prin fracturile imaginarului se întrevăd rănile realului. Mi-am vândut lacrimile toate, pe prețul unui singur surâs. Să nu lăsăm norii să coboare prea jos. S-a cuibărit în mine-un gând străin... O pasăre cântă în tării. Îi vibrează aripile... Orice chimist îți poate spune că dacă vrei o chestie sărată, trebuie să pui bază pe acid!
Cornelia Bălan Pop
SCRISORI ÎN GALBEN PE ALB
Pândesc drumul corespondenței de tip tradițional. Ies în drum, nimic. Mai verific o dată lacătul cel mic. Nimic, De repetate ori nimic. Scrisorile tale ajung atât de rar până în cutia poștală (Factorii vin o dată la 20 ani, pentru că, spun ei, Nu sunt plătiți prea bine). Chiar și atunci când ajung până la mine, Le citesc dislexic, cu teamă. Încerc să înțeleg: Primul cuvânt este puțin șters, Următotul e puțină speranță, Apoi nimic, Foaia e albă, de fapt, Îngălbenită, Supărător de îngălbenită. Câteva litere se vor fi pierdut În galben Ca printre nori nehotărâți Care anunță sau nu furtună.
Cuvintele nu se mai încheagă. Nu mai pot citi deloc… Nici măcar adresa.
Ghimpi și nesomn. Marmură neagră cu roze.
Florina Juncu
Însămânțarea focului
E anotimpul pietrelor aruncate în lună sufletele au înghețat în noi ca niște haine pe sfoară iarna goale de noi mișcându-se în bătaia crivățului ca niște marionete invizibile decapitate inimile înghețate ne-au căzut din piept s-au spart în așchii ascuțite ca lamele unor cuțite
și morților le este frig stau întorși pe o parte ne privesc sprijiniți în coate ne întreabă părintește ce s-a întâmplat taică de nu mai ai aripi pe spate? pipăie cu oasele lor după un grăunte de căldură flăcările lumânarilor s-au stins și Dumnezeu nu mai are foc în noi să le aprindă am consumat tot focul arzând podurile către amintirile cu mâini de bunici pe frunțile copiilor. Și Hristos caută căldura ieslei din grajd în oameni e chiar mai frig Îi spune Maicii Sale care adună într-un borcan mirosul pielii nou-născuților va face din el un leac împotriva frigului viermuind prin noi. Doar barbarii, proscrișii, aflați în afara anotimpului cu mințile sălbatice neîmblânzite animale mai caută urmele arhanghelilor prin cărți prăfuite pâlpâind pe furiș ca niște tăciuni mocnind însămânțarea focului.Vasile Conioși Mesteșanu
plic desfăcut
dacă frigul meu te-a pătruns prea adânc la sfârșit rupe-o-n bucățele cât afinele sălbatice sau cât negru sub unghie să plutească deasupra pe valul din vană amestecând-o-ncet cu piciorul care mă mai știe toate literele vor veni la el ca alicele ori ca stolul de grauri apoi scrie-i poștașului să nu mă mai caute după nume
Mihai Sas
Bunicul
Mirabela se duce în vizită la bunicul ei. Manole tocmai meșterea cu cele nouă degete la un roboțel din piese vechi de ceas. Mirabela știa de acest defect din naștere al bunicului ei. Dar, n-ar fi putut spune că se obișnuise cu el. De fiecare dată, tresărea uimită, când îi privea degetele. O surprindea îndemânarea lui și era mereu uluită cum cineva putea avea ceva special, prin simplul fapt că nu avea, de fapt, ceva. Bunicul Manole reușise să facă un câștig dintr-o pierdere, iar pentru Mirabela asta era o magie curată. Era atât de multă îndemânare în ceea ce făcea cu cele nouă degete, că nepoata nu se sătura să îl privească, ca pe o prăjitură bună din care mai vrei o porție.
Elena Bilstrup
Părinții mei
M-am născut în România, Părinții mei fiind români. M-au învățat să-mi iubesc glia, Să nu uit că sunt român. Atât mama, cât și tata Au fost exemple-n viața mea. I-am iubit până la moarte Și nicicând nu-i pot uita. M-au învățat ce este cinstea, Să o trăiesc, să o iubesc. M-au învățat despre dreptate, Să nu înșel, să nu rănesc. M-au învățat să merg la școală, Că e un lucru minunat. Și să învăț e o virtute, Ca să devin un învățat. M-au inspirat să-mi spun părerea Și s-o respect pe-a tuturor, Și dacă pot să-alin durerea, Să aduc un zâmbet și umor. M-au învățat să nu mă las coruptă De niciun fel de amăgiri, Să cred că Domnul nu mă lasă, Chiar dacă uneori îmi este greu. Cu demnitate și onoare, Cu capul sus să merg mereu, Să cred că totul va fi bine, De mă-ncred în Dumnezeu.
Pamfil Lipcei
Colindă
Linu-i lin și leru-i ler, Vine iarna fără ger, Fără ger fără ninsori, Fără de colindători Leru-i ler și linu-i lin, Dar colindători nu vin. La căsuța părintească Nu e cine să-i primească Au plecat tata si mama Să colinde sus in cer, Linu-i lin și leru-i ler. Mi-amintesc odinioară, Se colinda până -n zori, Dar Tristetea și Tăcerea Nu primesc colindători. Leru-i ler și linu-i lin Plec si eu, că sunt străin.
Iarna rămâne o imagine a limitelor și a reînnoirii, o oprire necesară înaintea unei noi deveniri, când, din liniștea frigului, viața își regăsește sensul în tăcerea eternului ciclu al renașterii ... și poate tocmai în această liniște, omul descoperă adevărata măsură a trecerii nu în graba verii sau în efervescența primăverii, ci în răbdarea cu care zăpada acoperă urmele ca într-un vechi mit al luminii ce se naște din întuneric. Iarna ne învață că sfârșitul nu e niciodată o pierdere, ci doar un început tăinuit sub vălul alb al tăcerii.Vă doresc o iarnă frumoasă!
SPONSORII EDIȚIEI:
