Originară din Carei, Paula Oneț este astăzi unul dintre cele mai sensibile și articulate nume ale noului val de cinema documentar românesc. Parcursul ei artistic se construiește firesc, dintr-o relație de durată cu imaginea, cu corpul și cu emoția. Recent, la Centrul Multimedia din Carei, publicul local a avut ocazia unei întâlniri speciale: proiecția filmului Still Nia, un documentar profund și intim, urmat de dialoguri care au prelungit emoția filmului dincolo de ecran.
Am stat de vorbă cu Paula despre drum, rădăcini, cinema și despre felul în care un film se poate transforma într-un spațiu de vindecare.
– Paula, cariera ta pare să se fi construit într-un ritm intens, dar foarte organic. Cum te uiți astăzi la parcursul tău de până acum?
Paula Oneț: Îmi este greu să privesc parcursul în termeni de realizări sau etape bifate. Am învățat să nu mai număr premiile sau festivalurile, nu din lipsă de recunoștință, ci pentru că ele sunt doar niște confirmări temporare. Pentru mine contează procesul și faptul că fiecare proiect deschide un altul. Camera de filmat a fost, încă din copilărie, cea mai constantă prezență din viața mea.
– Întâlnirea ta cu camera de filmat a fost, după cum ai povestit de multe ori, o dragoste la prima vedere.
P.O.: Da, a fost un coup de foudre autentic. Prima cameră a apărut în casa noastră când eram copil. Nu înțelegeam exact ce este, dar știam că atunci când se aprinde becul roșu se întâmplă ceva magic. Mai târziu, când am primit o cameră mică, pe care o puteam ține singură în mână, și am văzut realitatea capturată într-o fereastră, acela a fost momentul care mi-a conturat destinul. De atunci, relația noastră s-a dezvoltat organic.
– Studiile și călătoriile tale – Cluj, București, Coreea de Sud, Turcia, Spania – ce au adus în felul tău de a face cinema?
P.O.: Fiecare loc a fost un teren de experiment. Cred că nu pământul contează în totalitate, ci munca celui care cultivă. Am învățat să nu mă limitez la o singură formă. Mă interesează zona de graniță dintre documentar, performance, instalație video. Încerc mereu să găsesc forma care se potrivește cel mai bine conținutului.
Still Nia – cinemaul ca spațiu al vindecării
– Still Nia este un film extrem de intim. Cum s-a născut această poveste?
P.O.: Am întâlnit-o pe Ștefania la Metz, în Franța. Mi-a povestit, aproape întâmplător, despre copilăria ei și despre suferințele cauzate de greșeli medicale. Mi s-a părut ireal, ca o scenă dintr-un film. Am început să o filmez fără să știm că va exista un film. Totul a căpătat sens cinematografic atunci când a apărut dansul – un limbaj dincolo de cuvinte.
– Filmul se află la intersecția dintre documentar, artă vizuală și performance.
P.O.: Nu sunt atrasă de documentarul strict observațional. Am nevoie de libertate, de o structură non-lineară care să urmeze emoțiile. Universul Ștefaniei este extrem de bogat, iar filmul este, până la urmă, felul meu de a percepe lumea ei interioară.
– Still Nia a fost premiat la Astra Film Festival și la Les Films de Cannes à Bucarest. Ce a însemnat pentru tine întâlnirea filmului cu publicul din Carei?
P.O.: A fost una dintre cele mai emoționante proiecții. Oricât de importante ar fi festivalurile internaționale, nimic nu se compară cu proiecția de acasă, în fața oamenilor care te cunosc, cu părinții în sală. La Centrul Multimedia din Carei am simțit că filmul se întoarce la rădăcinile mele.
– Ce urmează pentru tine?
P.O.: Lucrez la mai multe proiecte de documentar, unele aflate încă în dezvoltare. Știu sigur că voi continua să explorez povești feminine și zonele fragile ale existenței. Cred că avem nevoie de mai multe povești ale femeilor, spuse de către femei.
– Care este, în fond, visul tău cel mai mare?
P.O.: Să nu uit că esența tuturor lucrurilor este iubirea. O iubire cosmică, care include oamenii, natura, suferința. Filmele mele nu sunt altceva decât declarații de dragoste.
Still Nia rulează în cinematografe începând cu 30 ianuarie 2026. Proiecția de la Carei a confirmat încă o dată că cinemaul Paulei Oneț nu este doar un act artistic, ci o invitație la empatie, intimitate și dialog.
Nicolae Ghişan
