De: Dr. Valentin Lucian Beloiu – Editorialist VERTICALI PENTRU ROMÂNIA, membru în: Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România; Asociația Jurnaliștilor și Scriitorilor de Turism din România; Uniunea Jurnaliștilor Francofoni; Asociația Artiștilor Fotografi; Clubul Presei de Turism FIJET România; inginer, psiholog și sociolog;
Mesaje dintr-o liniște fragilă, îmi sugerează că nu sunt acolo, dar totuși sunt. Nu este un paradox spațio-temporal ... iar telefonul vibrează aproape din oră în oră. Ne scriem reciproc, pe rând ... mesaje scurte, aproape șoptite, venite de la o prietenă aflată acum în pelerinaj în Țara Sfântă ... iar în jur, război. În Palestina, tronează o liniște stranie: „Aici e calm”, îmi scrie. „Nu sunt baze americane. Nu e o țintă ...” și totuși, bubuiturile se aud în depărtare; ca o aducere aminte că pacea de lângă tine poate fi doar o paranteză. Da, chiar de lângă tine cititorule!
Betleem – orașul unde istoria respiră
Betleem este doar aparent un punct pe hartă sau un simplu loc de pelerinaj ... este orașul în care, potrivit tradiției creștine, s-a născut Iisus Hristos. Aflat la doar câțiva kilometri sud de Ierusalim, el poartă în sine o încărcătură spirituală pe care nici conflictele, nici zidurile, nici controalele de securitate nu au reușit să o șteargă. Astăzi, orașul se află în Cisiordania, sub administrație palestiniană, iar viața curge aparent normal: magazinele sunt deschise, turiștii încă mai apar fantomatic, iar clopotele bisericilor răsună la orele rânduite; și totuși, fiecare stradă păstrează o tensiune discretă, nu una vizibilă, ci una care ține de contextul regional, de proximitatea conflictului. Aici, grupul de pelerini români, inclusiv prietena care mă ține la curent, este cazat în apropiere de Biserica ”Sfântul Nicolae”, un detaliu care, într-un spațiu tensionat, capătă valoare simbolică ... o valoare a Sfântului Nicolae, protector al celor aflați în primejdie, care pare să vegheze nu doar spiritual, ci și simbolic asupra pelerinilor.
Biserica Nașterii Domnului – inima creștinătății
În dimineața de 1 martie, pelerinii au participat la Sfânta Liturghie în Biserica ”Nașterii Domnului”, unul dintre cele mai vechi lăcașuri de cult creștine din lume, construit inițial în secolul al IV-lea, în vremea împăratului Constantin cel Mare și a mamei sale, Elena.
Biserica adăpostește Grota Nașterii, locul tradițional al venirii pe lume a Mântuitorului, în centru aflându-se o stea de argint, care marchează punctul exact venerat de credincioși. Acolo, sub arcadele vechi de peste o mie șapte sute de ani, rugăciunea capătă altă greutate. În interior se află și cunoscuta icoană a Maicii Domnului „Betleemita”, pictată de sfântul apostol și evanghelist Luca, o reprezentare aparte, în care Fecioara Maria este zugrăvită zâmbind, una dintre puținele icoane, daca nu chiar singura, în care Maica Domnului are un chip luminos, deschis, aproape matern în sensul cel mai uman. E și normal, Maica Domnului avea la acea vreme 15 ani și era fericită la nașterea Fiului Ei, Fiul lui Dumnezeu, iar acum, într-un context de război, acel zâmbet pare o sfidare tăcută a fricii. Astfel s-a petrecut și Ziua Domnului, 1 martie 2026 d.Hr., într-o atmosferă în care, în loc de mărțișoare, urarea primită, de la cei mai mulți dintre cei de acasă, a fost simplă și directă: „Să vă întoarceți cu bine în România.”
Poate cea mai sinceră urare posibilă
Iordanul – locul botezului și al graniței
Drumul spre râul Iordan este închis, iar zona strategică, fiind frontieră sensibilă cu Regatul Hașemit al Iordaniei, accesul este restricționat. ... și totuși, Iordanul rămâne unul dintre cele mai puternice simboluri ale pelerinajului. În locul cunoscut drept Al-Maghtas, identificat de tradiție drept locul botezului lui Iisus de către Ioan Botezătorul, credincioșii vin să se scufunde în apă, să retrăiască simbolic momentul începutului misiunii publice a lui Hristos, în apele Iordanului care nu sunt spectaculoase, ci tulburi, liniștite, aproape modeste. Și totuși, ele despart și unesc.
Pe un mal se află Israelul ... iar pe celălalt, Iordania ...
în plan spiritual, însă, locul este unul al unirii: cerul deschis, Duhul coborând, glasul Tatălui mărturisind. Astăzi, în locul liniștii rituale, se aud doar ecouri îndepărtate de explozii, iar Pelerinajul se intersectează cu geopolitica.
Protecție discretă
Un gest neașteptat: poliția locală a venit să cunoască grupul de români, să se asigure că sunt în siguranță și că există condiții bune de cazare.
(Hotelul unde au fost cazati in Egipt)
Oficial, o verificare de rutină ... neoficial, un mesaj: nu sunteți singuri, iar viața în Betleem curge aparent normal: Exploziile se aud doar în depărtare. Ca un fundal sonor al unei realități pe care oamenii au învățat să o integreze în cotidian.
Drumuri închise, drumuri ocolite
Un alt grup de pelerini a ales ruta spre Egipt, sperând să ajungă la timp să prindă zborul Tarom spre România; nu mai conta că un bilet costa 320 euro de persoană. Pe drum au întârziat 5–6 ore în vamă și astfel au ajuns târziu ... și din păcate, au pierdut avionul ce a plecat din Cairo la ora stabilită – 4.20 a.m. Paralela biblică vine firesc: fuga în Egipt.
Istoria sacră devine, brusc, actualitate, granițe, așteptare, nesiguranță, dar totul e bine, când se termină cu bine, ... iar grupul de pelerini români pleacă în sfârșit spre Sharm el-Sheikh. Prin Eilat au trecut în doar zece minute. Vama era … goală, o frontieră pustie, într-o regiune tensionată! Diferența dintre blocaj și trecere poate fi uneori inexplicabilă.
Așteptarea
La început de martie, Sharm el-Sheikh pare o stațiune suspendată între anotimpuri și între lumi. Soarele luminează aceeași Mare Roșie limpede, iar palmierii își proiectează umbrele regulate pe alei, dar lipsesc vocile turiștilor, zumzetul teraselor, agitația excursiilor spre recife, iar hotelurile funcționează, dar par prea mari pentru puținii oaspeți.
(Plaja hotelului la apus)
Este o liniște nefirească, aproape protocolară, într-o stațiune construită pentru vacanță și exuberanță, care respiră acum rar, ca într-o pauză impusă de istorie. Marea rămâne la fel de albastră, cerul la fel de curat, dar absența oamenilor schimbă totul; într-un loc obișnuit cu forfota, tăcerea devine personaj principal.
Răsuflăm ușurați: au ajuns, s-au cazat și așteaptă un avion
Confirmarea poate veni mâine sau peste câteva zile, dar mesajele continuă: „Suntem bine!” „E liniște!” „Nu se mai aud explozii, au rămas departe!” În Betleem se oficiază liturghii. La Iordan, drumul e închis. În Egipt, pelerinii așteaptă; războiul e aproape, dar credința, și mai aproape.
Între pelerinaj și istorie
Aceasta nu este o relatare de front, ci o corespondență din marginea istoriei ... un eseu trăit actual prin mesaje, prin așteptare, prin tensiunea dintre normalitate și pericol.
(În drum, spre Egipt)
Betleem rămâne orașul Nașterii ... Iordanul, locul începutului, iar Egiptul, locul refugiului familiei sfinte. Peste toate, o urare rostită în prima zi de primăvară, ca un mărțișor agățat de speranță:
Să vă întoarceți cu bine acasă!
P.S. - Probabil – și îndrăznesc să cred – că în clipa în care aceste rânduri vor fi citite, grupul va fi deja acasă, cu valizele desfăcute și cu tensiunea transformată în amintire. Până atunci, las aici un fragment dintr-un mesaj primit în zilele în care pelerinii se aflau încă în Betleem – un mesaj scris între liniștea orașului și ecoul îndepărtat al războiului.
„Mulțumim pentru toate gândurile bune îndreptate către noi și pentru rugăciunile dumneavoastră. Sunt absolut convinsă că Dumnezeu ne protejează și ne dă liniște sufletească datorită acestor rugăciuni! DOAMNE AJUTĂ!”
SPONSORII EDIȚIEI:
