Material de: Florin Muresan
Mondialu’ din fața televizorului
Am ajuns la ultimele două meciuri de la acest Mondial...
Despre finala mică nu-s multe de spus. E meciul pe care nici Croația și nici Marocul nu prea mai au chef să-l joace dar dacă așa cere FIFA... Eu unul aș da locul trei ambelor învinse din semifinale.
Marocul îl merită pentru că în sfârșit a dus Africa în careul de ași al fotbalului mondial. Croația să-i mulțumească lui Modric pentru că a ajuns până aici... Și să nu-l uite-n pomelnicele de Crăciun nici pe Lukaku, belgianul ce a ratat exasperant în ultimul meci din grupă și le-a făcut practic cadou croaților calificarea... Și mai e Livakovic, portarul bun la penalty-uri până i-a arătat Messi în semifinale cum se execută cu adevărat loviturile de departajare...
Ajungem la finală... Unde eu spun doar atât... MESSI. De ce? Pentru că merită. Pentru că... spectacol... pentru că altruism... Pentru că modestie... Pentru că orice copil ce s-a apucat de fotbal în ultimii ani a vrut să fie ca el.
Tare am impresia că le va fi greu argentinienilor de duminică-n colo să se închine la doi zei: Maradona și Messi. Și un amănunt... sunt convins că duminică la slujba de la Vatican, simpaticul Papa Francisc, argentinian de felul lui, va spune o vorbă bună și pentru ”micuțul” Messi.
Și dacă tot e vremea colindelor... până și ele prevestesc ceva... ”MESSIa chip luminos!”...
Altfel ce ziceți de amănuntele astea?
Când Messi a jucat prima sa Cupă Mondială, aceasta a fost epoca titularilor Argentinei.
Dibu Martinez: 13 ani, Nahuel Molina: 8 ani, Cuti Romero: 8 ani, Nico Otamendi: 18 ani, Marcos Acușa: 14 ani, Rodri De Paul: 12 ani, Enzo Fernandez: 5 ani, Alexis Mac Allister: 7 ani, Angel Di Maria: 18 ani, Julian Alvarez: 6 ani.
Toți au crescut și s-au format ca fotbaliști avându-l pe Leo ca idol suprem. Astăzi, împreună cu nr. 10, merg spre același vis...
Uimitor.
