Motto: “Căci de câte ori veţi mânca această pâine (Trupul Domnului) şi veţi bea acest pahar (Sângele Domnului), moartea Domnului vestiţi până când va veni” (I Corinteni XI; 26).
“Lucrarea Dumnezeieştii Liturghii, scrie Sfântul Nicolae Cabasila, înseamnă preschimbarea darurilor, pe care le aduc credincioşii – pâine şi vin –, în Trupul şi Sângele lui Hristos. Scopul ei este sfinţirea credincioşilor, care, prin Dumnezeiasca Împărtăşanie, primesc iertarea păcatelor lor, moştenirea Împărăţiei Cerurilor şi orice bun duhovnicesc. La această lucrare şi la acest scop contribuie rugăciunile, psalmodiile, citirile scripturistice şi toate cele care se săvârşesc şi sunt pomenite în decursul Liturghiei. În cadrul acesteia privim, ca într-un tablou, zugrăvită întreaga viaţă a lui Hristos, de la naştere şi până la sfârşit, pentru că sfinţirea Darurilor, adică Jertfa însăşi, propovăduieşte moartea, învierea şi înălţarea Lui. Cinstitele Daruri se preschimbă în însuşi Trupul Domnului, Care S-a răstignit, a înviat şi S-a înălţat. Toate câte preced Sfânta Jertfă arată evenimentele care s-au întâmplat înainte de moartea Domnului, adică venirea Lui pe lume, activitatea publică, minunile şi învăţătura Lui. Iar cele care urmează Sfintei Jertfe, simbolizează pogorârea Sfântului Duh asupra Apostolilor, întoarcerea oamenilor la Dumnezeu şi comuniunea lor cu El. Credincioşii care merg la biserică şi participă la toate acestea cu mintea concentrată, devin mai statornici în credinţă, mai fierbinţi în evlavia şi iubirea lor faţă de Dumnezeu. Aşadar, cu asemenea dispoziţii să se învrednicească să se apropie de focul Sfintelor Taine şi să se împărtăşească cu convingere şi obişnuinţă orice credincios. Acesta este, pe scurt, înţelesul Dumnezeieştii Liturghii…”
Sfânta Liturghie este cea mai însemnată slujbă obştească (comună) a Bisericii adusă şi închinată lui Dumnezeu, centrul cultului divin public ortodox, piscul tuturor rânduielilor bisericeşti, cea mai mare taină a Bisericii, prin intermediul căreia Hristos pătrunde înlăuntrul nostru. În Sfânta Liturghie se aduce necontenit, în chip nesângeros, sfânta şi mântuitoarea Jertfă a Domnului Iisus Hristos, de care se împărtăşesc credincioşii în Sfânta Euharistie. Sfânta Liturghie a fost “aşezată/temeluită” de către Însuşi Mântuitorul Hristos, la Cina cea de Taină, în seara Joii Pătimirilor Sale. Atunci, Domnul nostru a serbat pentru prima dată Paştile cele noi, creştine, împreună cu Sfinţii Săi Apostoli, săvârşind cea dintâi Liturghie, instituind Sfânta Taină a Împărtăşaniei, dăruind ucenicilor Lui “Jertfa cea fără de sânge a Trupului Său şi a Sângelui Său sub chipul pâinii şi al vinului” (Matei XXVI; 26-28: “Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi, dând ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor”, Marcu XIV; 22-24, Luca XXII; 19-20, I Corinteni XI; 23-25) şi zicând: “Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea” (Luca XXII; 19, I Corinteni XI; 24). Sfinţii Apostoli şi urmaşii lor au îndeplinit întocmai, până în zilele noastre, porunca Fiului lui Dumnezeu întrupat, iar slujba sfântă în cadrul căreia se aduce jertfa nesângeroasă a Legii celei noi este Sfânta Liturghie, care înseamnă slujbă publică săvârşită spre folosul tuturor credincioşilor, vii şi morţi, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci. Ca atare, îndată după pogorârea Duhului Sfânt (la cincizeci de zile după Învierea Domnului), Apostolii au început să se adune spre a săvârşi “frângerea pâinii” în fiecare zi (“Şi în fiecare zi, stăruiau într-un cuget în templu şi, frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii, lăudând pe Dumnezeu şi având har la tot poporul. Iar Domnul adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau”, Faptele Apostolilor II; 46-47) şi, îndeosebi, în fiecare duminică (“În ziua întâi a săptămânii, Duminică, adunându-ne noi să frângem pâinea…”, Faptele Apostolilor XX; 7). “Frângerea pâinii” sau “Sfânta Liturghie” era însoţită, ca şi Cina cea de Taină, de rugăciuni, cântări, citiri din Sfânta Scriptură şi cuvântări (“Şi suindu-se Pavel şi frângând pâinea şi mâncând, a vorbit cu ei mult până în zori şi atunci a plecat”, Faptele Apostolilor XX; 11).
Fiul Omului, Domnul Iisus Hristos, are putere “a ierta păcatele” (Matei IX; 6). Însă, spre a putea primi de la Hristos harul iertării păcatelor, creştinii se roagă, se împărtăşesc cu Sfintele Taine, frecventează biserica, luând parte activă la sfintele ei slujbe şi, în special, la Sfânta Liturghie, care poate fi săvârşită de arhiereii şi preoţii sfinţiţi (hirotoniţi) şi instalaţi canonic, adică după rânduiala Bisericii. Ea se oficiază în biserici sfinţite, în Sfântul Altar, pe Sfântul Antimis. În capele şi paraclise particulare sfinţite, Sfânta Liturghie se poate săvârşi doar cu încuviinţarea/binecuvântarea episcopului local (conform canonului 31 al Sinodului al VI-lea Ecumenic, 680-681). În împrejurări deosebite, când Sfânta Liturghie nu poate să aibă loc în biserică, ea se poate săvârşi şi în afara ei (de pildă, în altare de vară), dar numai pe Sfântul Antimis.
Ce reprezintă “Sfântul Antimis”? Antimisul (“antimension” – gr. “în loc de masă”), potrivit www.doxologia.ro, este o năframă pătrată (o bucată de material) de in sau de mătase, având întipărită icoana punerii în mormânt a Domnului. El este sfinţit de episcopul locului cu Sfântul şi Marele Mir şi are în cusătura sa părticele de sfinte moaşte (deoarece în primele veacuri creştine bisericile se ridicau pe mormintele martirilor) şi este aşezat întotdeauna pe Sfânta Masă din Sfântul Altar. În colţuri sunt zugrăviţi cei patru evanghelişti: Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Antimisul prezintă o importanţă deosebită fiindcă pe el se face sfinţirea Darurilor şi fără el nu se poate săvârşi Sfânta Liturghie. Se pare că antimisele au apărut în perioada persecuţiilor, când păgânii eretici prădau frecvent bisericile creştinilor ortodocşi. Ca să ferească sfintele de pângărire, în locurile expuse duşmanilor, preoţii întrebuinţau pentru oficierea Sfintei Liturghii, în loc de Sfânta Masă, o bucată de pânză sfinţită cu care, în caz de pericol, puteau acoperi uşor Sfintele Daruri şi fugi din biserică. După Sfântul Isidor Pelusiotul, antimisul reprezintă giulgiul cu care a fost învelit Trupul Mântuitorului în mormânt. Pe marginile lui se află scris troparul punerii în mormânt: “Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând preacurat Trupul Tău, cu giulgiu curat înfășurându-L și cu miresme, în mormânt nou îngropându-L, L-a pus”. Toate antimisele cuprind numele parohiei, hramul bisericilor cărora sunt destinate şi semnătura episcopului locului. Ele se schimbă de fiecare dată când se instalează un nou episcop. Antimisul are, în acelaşi timp, un rol practic şi o profundă semnificaţie teologică. Rolul practic constă în aceea că pe antimisul desfăcut vor fi aşezate Sfântul Potir şi Sfântul Disc, iar eventualele părticele din Sfintele Daruri, care vor cădea pe el, vor putea fi adunate, evitându-se profanarea. Semnificaţia teologică a antimisului vine din legătura lui cu episcopul locului, a cărui semnătură o poartă întotdeauna, fiind delegaţia liturgică şi jurisdicţională a episcopului pentru preotul parohiei respective, dar şi simbolul unităţii liturgice şi sacramentale dintre parohii, sub ierarhul locului.
Preot Dr. Cristian Boloş
