Centrul Sibiului a devenit de mult ținta samsarilor imobiliari. Problema este cu atât mai gravă cu cât, cei care erau obligați prin lege să vegheze la apărarea bunurilor publice, au fost parte la jefuirea proprietății comunității. Cele mai impozante clădiri din urbea transilvăneană au ajuns pe mâna acelor care au administrat orașul timp de 24 de ani. Revoltător este faptul că totul s-a întâmplat cu complicitatea instanțelor, care au dat sentințe cel puțin dubioase.
Greşeală pe linie?!
De condamnat sunt și Consiliul local și Primăria Sibiu, care nu au făcut nimic să protejeze interesele publice. Nu aveau cum s-o facă pentru că reprezentanții lor erau tocmai cei care revendicau bunurile sibienilor și le obțineau prin abuz, fals și înșelătorie. În centrul acestor afaceri imobiliare s-a aflat primarul Sibiului, Klaus Iohannis, care s-a luptat, în calitatea oficială pe care o are, doar să protejeze interesele clientelei sale etnice, politice și financiare.
Un caz revoltător este așa-zisa retrocedare a unui ansamblu imobiliar din centrul Sibiului, din str. Magheru 1-3, către Forumul Democrat al Germanilor din România. Este vorba despre un impozant imobil situat în centrul Sibiului, un monument istoric renovat din bani publici. Această clădire a fost revendicată în instanță în anul 1993, invocându-se faptul că FDGR ar fi succesorul de drept al unei fundații de caritate ( familia Reissenfels) care a funcționat de la începutul secolului al 19 până la instaurarea regimului comunist.
Cum se lasă statul înșelat
Un adevărat fals istoric, consacrat de un tribunal din Sibiu în data de 9 februarie 1993. Nu există absolut niciun act la dosarul de retrocedare depus în instanță care să probeze faptul că FDGR are dreptul juridic de a fi declarat oficial continuatorul acestei fundații. Mai mult, Primăria Sibiu și Consiliul municipal nu au întreprins niciun demers pentru a apăra domeniul public al sibienilor, mai mult susținînd în instanță că nu se opun acestei retrocedări.
Trebuie precizat clar faptul că acest imobil a fost “rechiziționat” de Grupul Etnic German , organizație hitleristă care a funcționat în România, între 1940 și 1944 ( vezi: http://ancheteonline.ro/2014/09/retrocedarile-la-sibiu-un-subiect-de-interes-international-cum-s-a-facut-klaus-iohannis-frate-cu-hitler-ca-sa-puna-laba-pe monumentele-istorice-ale-orasului/) , iar de drept, potrivit unui decret regal emis la 8 octombrie 1944, consfințit prin documente internaționale după cel de-al doilea război mondial, statul român a devenit proprietarul clădirii.
Imobil în proprietatea Grupului Etnic German
Toate legile interne și internaționale din 1945 încoace statuează că imobilele care au aparținut organizațiilor fasciste, hitleriste sau colaboratoare ale regimului nazist sunt confiscate și trec în proprietatea statului. Așa s-a întâmplat și cu imobilul din str. Magheru 1-3, care a fost naționalizat de drept și nu abuziv, înainte de 6 martie 1945( adică până la instaurarea regimului comunist). Toate aceste aspecte juridice de drept internațional nu apar în decizia judecătorească de retrocedare, ceea ce denotă ori incompetență (aviz CSM), ori rea credință ( aviz DNA). Cine oare plătește pentru această greșeală juridică impardonabilă, în urma căreia o clădire, monument istoric, a ajuns în proprietatea FDGR, statul fiind păgubit cu peste 1,5 milioane de euro ( valoarea imobilului)?
Testamentul
Dar să revenim la acest simulacru de proces. Pentru a clarifica lucrurile, să facem apel la istorie. La 9 iulie 1816, baronul Georg Andreas von Reissenfels lasă un testament la Sibiu referitor la averea sa, din care făcea parte și imobilul din str. Magheru 1-3.”Certitudinea morții mele și incertitudinea asupra momentului când voi deceda, mă determină ca acum, când sunt încă sănătos la trup și în deplinătatea facultăților mintale să-mi declar și să-mi precizez voința privind modul cum să se precedeze după moartea mea, cu averea ce va rămâne după mine”, își începe testamentul, baronul sas, care trăia la Sibiu, la începuturile anilor 1800.
În documentul legalizat, se spune că “toate bunurile imobiliare, obligațiuni, bijuterii, bani lichizi și întreg restul averii ce va rămâne în urma mea, le dedic constituirii unui fond de pensii pentru văduvele lipsite de mijloace și orfanii funcționarilor, pentru sprijinirea celor nevoiași și care se rușinează pe drept cuvânt să-și adune pe la uși cele necesare traiului, precum și pentru ca să se acorde celor bolnavi ajutorul pe care nu și-l pot asigura ei înșiși”.
Oamenii sărmani, beneficiari
Mai departe se arată că “acele proprietăți care prin codicilul prevăzut la pct. 9 ale acestei dispozițiuni nu vor reveni nimănui, să fie vândute celui care va oferi mai mult, în favoarea Institului (n.r. fondului). În cazul în care, pentru sus-numitul Fond, care devine legatar universal, s-ar considera mai avantajos ca și bunurile imobiliare și am în vedere în primul rând casele, administrarea cărora implică osteneală și cheltuieli, să fie înstrăinate, sunt obligat să observ pentru domnii administratori ai Fondului, ca, pentru casa din Piața Mare, colţ cu Sporer-Gasse (n.r. azi Magheru, care face obiectul investigației noastre), intenția vânzării trebuie comunicată familiei contelui Haller, întrucât vânzătorii acestei case, Gabriel și Michael Haller von Hallerstein, prin actul de vânzare-cumpărare din 26 iunie 1593, și-au păstrat dreptul de preempțiune în cazul vânzării acestei case”.
Baronul Andreas von Reissenfels prezintă, în detaliu, modul în care trebuie distribuiți banii din averea sa, după moarte: “Din veniturile averii vor fi achitate, înainte de distribuire, după cum se va menționa mai jos, următoarele: 1. Anual, 50 de galbeni, în monede care va fi valabilă la momentul respectiv, pentru mici reparații la biserica parohială a confesiunii augsburgice din oraș. 2. Anual, 50 de galbeni pentru procurarea de manuale și salarizarea învățătorilor pentru orfanii sărmani și a copiilor din familiile nevoiașe, de confesiunea mea. 3. Anual, 20 de galbeni mănăstirii franciscane din oraș”.
De asemenea, baronul sas clarifică și modul de administrare a banilor: “Veniturile rămase și dobânzile lor să fie împărțite văduvelor lipsite de mijloace și orfanilor foștilor funcționari orășenești și guberniale care, fie că nu beneficiază de pensie, fie nu pot din pensie să-și satisfacă nevoile cele mai stringente, nevoiașilor, cărora nu li se cade să ceară de pomană, precum și bolnavilor sărmani. Dintre văduvele și orfanii funcționarilor guberniali pot reflecta la ajutor numai cei ce locuiesc la Sibiu. În afara de aceasta, la acordarea și distribuirea ajutoarelor, nu este permisă părtinirea între naționalități și religii, ci se va ține cont de nevoile cele mai acute, de infirmități și vârstă, care determină incapacitatea câștigării, prin munca mâinilor, decât în prea mică măsură sau chiar deloc, a celor necesare. De asemenea, la distribuire se va ține seama de preceptul creștin conform căruia, cei mai nevoiași au drept mai mare decât cei mai puțin nevoiași”.
sursa: ancheteonline.ro
