More



    Nicolae Iorga, călător prin Sătmarul începutului de secol XX

    Relatările despre momentele călătoriei  lui Nicolae Iorga  efectuate la începutul de secol XX prin părţile noastre sunt cuprinse în cartea XVIII-a, intitulată “Sălagiul, Sătmarul, Oradea Mare”. Ajuns la Baia Mare, pe atunci un orăşel mai mic decât Satu Mare, Iorga purcede către ţinuturile noastre: “Printr-un ţinut de dealuri tot mai joase înaintăm către Sătmar. Firmele de staţii sunt altfel alcătuite, încât numele românesc nu se poate desluşi, nici gâci măcar. Şi totuşi acest nume există. […] Dar în foarte multe părţi limba e pierdută: predica se ţine, ca în Sătmar, ungureşte pe urma bietei liturghii străvechi române. Pe morminte tot ungureşte se face pomenirea morţilor, şi un preot mai îndrăzneţ, care a vrut să oprească acestă datină, a fost silit să-şi părăsească parohia de chiar ai săi, pe care-i înteţea administraţia”.
    Aici trebuie să precizăm că, deşi trecuseră mulţi ani de la mizeriile operate de administraţie parohului Petru Bran, Iorga avea cunoştinţă de ele. Şi, cuvintele lui Iorga: “De scăderile alor tăi te doare mai mult decât de ale străinilor. Păcatele unui neam cu linguşiri, cred că-i faci o proastă îndatorire”, adevărat crez al său, dovedesc că nu s-a abătut nici în paginile acestei cărţi de la principiile sale. Continuă Iorga: “În acestă cale satele nu prea se văd. O dată numai linia taie marginea uneia din ele, şi atunci văd o biserică de zid joasă, cu fereştile mici, cu tavanul înalt de lemn negru, învăluit ca o măciucă. E desigur o veche zidire, şi tot aşa desigur este că ea a fost ridicată de români”. “La Sătmar se ajunge seara. […] În cele mai vechi timpuri, înaintea mişcărilor de coloni şi întemeierilor de oraşe, era aici, pe câmpia roditoare, un mare sat al nostru. Nemţii s-au aşezat în el deschizând prăvălii şi alcătuind un târg, şi de aici adausul : <>. Apoi rasa lor s-a stins, şi în loc au venit ungurii, care sunt astăzi singurii stăpâni, dacă nu se pun în socoteală destui evrei trecuţi la îmbrăcămintea şi limba naţiunii dominante, şi cele 3000 de români necăjiţi care au nevoie de predica ungurească”. Surprinzător de exacte sunt informaţiile lui Iorga, îndeosebi cu privire la cifra românilor din oraşul Satu Mare; şematismul greco-catolic de Gherla din anul 1903 prezenta o cifră foarte apropiată de cea avansată de istoric.
    Din Satu Mare Nicolae Iorga s-a îndreptat cu trenul către Valea lui Mihai, urmând drumul către Oradea. A doua vizită în Satu Mare, despre care ne-a rămas relatare scrisă, datează din 1923. Călătorul ar fi dorit să vadă multe înfăptuiri; concluzionează chiar la finele paginilor alocate periplului sătmărean faptul că eram „numai la începutul datoriei noastre”. Cuvintele acestei vizite sunt mai cunoscute, le redăm totuşi, ca o pioasă aducere aminte pentru vestitul istoric: „Foarte veche aşezare, acest Sătmar – poporul aşa-i zice; nouă ne place însă forma de Satu Mare, din care e posibil să se fi derivat singura formă care e în adevărată întrebuinţare azi. […] Noi avem o biserică unită, unde azi serveşte fiul părintelui V. Lucaci, care el însuşi, într-o situaţie cvasi-vicarială, e reţinut în casă de bătrâneţe. Ortodocşii şi-au pregătit o sală de slujbă într-o casă particulară; se adună bani pentru o clădire vrednică, găsindu-se credincioşi şi prin satele vecine.
    Se strânge material pentru un muzeu al nostru, şi am găsit aici interesante manuscripte cu cântece populare de acum sute de ani”. Iată deci că nu era doar o călătorie de plăcere ci una care includea şi un scop ştiinţific. De remarcat faptul că starea de lucruri de atunci semăna cu cea de azi, în ceea ce priveşte instituţiile culturale. Cum ar privi oare călătorul Nicolae Iorga un municipiu reşedinţă de judeţ românesc în 2009, fără: bibliotecă, cinematograf, stadion, ştrand, teatru de vară? Printre alte învăţăminte aduse de această carte pentru un cercetător contemporan al istoriei românilor este faptul că şi atunci, ca şi acum, cercetarea adevărată se poate face doar cu multă pasiune şi mai mereu doar cu forţele personale, Iorga precizând în prefaţa ediţiei prime faptul că a călătorit totdeauna pe banii săi. Şi totuşi, cu astfel de jertfe, Iorga a lăsat în urmă o operă vastă. În prefaţa celei de-a doua ediţii (reprodusă fidel şi de editorul din 2005), Iorga mărturiseşte că a “adaus nişte pagini în care se vede cum erau lucrurile după eliberare, şi frică-mi e că, în multe privinţi, cu tot ceea ce au făcut suflete cinstite şi harnice, nu e mult mai bine nici acum”.
    Editorul Ionel Oprişan afirmă, pe drept cuvânt, despre această carte că “a înrâurit istoria”. Autorul însuşi sublinia că în momentul efectuării călătoriilor sale, “doar în mintea câtorva licărea credinţa că va înceta stăpânirea străină”. În preajma cumplitului an 1940, reeditând lucrarea, Iorga afirma: “Înţeleg această carte ca o întărire, necesară, a sufletelor într-un ceas de mare primejdie, care nu se combate cu teama şi descurajarea”. Intuiţie de istoric, prea puţin ascultat însă de clasa politică, astfel că fruntariile României Mari aveau să cadă nu peste mult timp.
    Sursa: Viorel Câmpean – Oameni și locuri din Sătmar
    Nicolae Ghişan

    ȘTIRI RECENT ADĂUGATE