Ce rol trist, penibil şi stupid a ales să joace Mircea Diaconu! Eliminat de PNL de pe lista candidaţilor pentru alegerile europarlamentare, cunoscutul actor a trântit uşa-n nasul partidului, care, desigur, nu mai merită să-l aibă în rândurile sale.
Ce s-a întâmplat, de fapt? Marţi, 18 martie, Biroul Politic al PNL a fost pus în faţa unui comunicat oficial emis de Agenţia Naţională de Integritate (celebra ANI), care spunea răspicat: Mircea Diaconu, vicepreşedinte PNL şi fost ministru al Culturii, nu are dreptul de a candida la alegerile din 25 mai. Interdicţia a fost statuată prin sentinţă definitivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (temuta ICCJ), în 2013, se referă la orice funcţie sau demnitate publică şi este valabilă pe o perioadă de trei ani, deci până în 2016. De exemplu, dacă domnului Diaconu i-ar veni ideea năstruşnică de a intra şi în bătălia pentru Preşedinţia României, în noiembrie 2014, va avea aceeaşi „surpriză”: candidatura îi va fi respinsă.
Element important: Mircea Diaconu a fost prezent la şedinţa Biroului Politic al PNL, încercând din răsputeri să-şi convingă colegii să nu-l radă de pe listă, unde ocupa poziţia a şasea, semi-eligibilă. A cerut chiar vot secret, în speranţa că va determina forul de conducere al partidului să încalce legea, validându-i candidatura. Raţiunea a învins însă în cele din urmă, iar Diaconu s-a ales cu un nou duş rece: contra sa au votat 39 de liberali, iar în favoarea sa – doar 18. Interpretul lui Brânzovenescu din „O scrisoare pierdută” a luat totul ca pe un afront şi, în cel mai caragialesc stil, s-a retras în munţi. Dar nu pentru a lupta cu arma în mână, ci pentru a-şi scrie demisia şi a o depune la filiala Curtea de Argeş a PNL, însoţită de „ameninţarea” că va candida ca independent.
Carevasăzică, pentru Mircea Diaconu, viaţa de partid există doar dacă este însoţită de o funcţie babană! Dacă nu se poate ministru, măcar senator; dacă nu se poate senator, atunci europarlamentar. Controlul total a două teatre din Bucureşti şi a unuia din Buzău, direct sau prin intermediul clanului său familial, e prea puţin pentru rangul şi ambiţiile lui „Brânzovenescu ot PNL”. Vrea în Parlament! Sau în Guvern! Sau la Bruxelles! Sau la Vatican – să-l facem Papă!
Nu mai contează că: 1. Diaconu nu are dreptul legal de a candida; 2. i-ar fi imposibil să strângă 100.000 de semnături până miercurea viitoare, data-limită prevăzută de lege pentru depunerea dosarelor („cu cel puţin 60 de zile înainte de ziua alegerilor”). Contează doar că omul nostru nu vrea să rămână “fără coledzi”.
Nu ştiu cum se face, dar politicianului Mircea Diaconu i se potrivesc tot mai bine rolurile jucate cu atât succes pe scena teatrului sau pe platoul de filmare. Cu Brânzovenescu ne-am lămurit, dar merită amintit şi rolul profesoraşului dornic să guste deliciile lumii interlope din „Filantropica” lui Nae Caranfil.
Iar din viaţa reală, să reţinem insistenţa cu care, în videoconferinţa PNL din 3 august 2012, încerca să se facă util partidului: “Am avut sentimentul că nu sunt chiar vicepreşedinte, din moment ce nu e atât de mare nevoie de mine – să mă duc, să mă zbat, să muşc, să rup, să… tot ce trebuie”.
Să se ducă, să se zbată, să muşte, să rupă, să… tot ce trebuie. Nici Caragiale nu putea născoci o replică atât de adâncă!
Grigore Cartianu