Ne aflăm în plină campania GNV de redescoperire a României la Târgu Jiu în compania domnului dr. Sorin Buliga, unul dintre cei mai prolifici cercetători din lume în domeniul studiului vieţii marelui sculptor Constantin Brâncuşi, încercând o continuitate a unei incursiuni în opera şi viaţa marelui sculptor gorjan care a lăsat omenirii valori şi capodopere inestimabile.
„Brâncuşi vedea rezolvarea cea mai eficientă a tuturor problemelor tot prin intermediul divinităţii”
„Vreau să accentuez latura mistică filozofico-spirituală a lui Brâncuşi”, îşi reia discursul Sorin. „Vezi tu mulţi absolvenţi de la „arte plastice” au încercat să-şi facă licenţele, masterele sau doctoratele din studiul lucrărilor lui Brâncuşi şi au eşuat din simplul motiv că la facultăţile de arte nu există cursuri de filozofie mistică şi spiritualitatea artei. Pentru a-l studia pe Brâncuşi nu-ţi ajunge o diplomă de licenţă, chiar în arte vizuale. Toată opera brâncuşiană transpare de mesajul divin, şi-şi caută Creatorul. El vedea rezolvarea cea mai eficientă a tuturor problemelor care se face tot prin intermediul divinităţii. Spunea la un moment dat: „Pentru a le distruge [necazurile] – trebuie să te laşi în grija Domnului”. Unele aforisme ale sale par adevărate rugăciuni: „Doamne ce pe pământ te-ai coborât şi lumea ai luminat, îndreaptă lumina ta spre mine şi fă-mă pe mine să urmez calea cea adevărată. Că pe calea adevărului mergând, toate vicleniile […] vei învinge şi spre tine ridicându-mă, cu mine voi aduce ţie toată ceaţa rătăcirilor şi îngerii cerurilor te vor slăvi pe tine, mântuitorule”… Există şi texte enigmatice, ce pot reflecta experienţe personale de natură religioasă (sau mai degrabă mistică): „5 martie 1920. Astăzi tai odgonul remorcii şi pe oceanul imens mă las în voia valurilor să plutesc spre Necunoscut, să-mi fie călăuză credinţa-mi – şi dacă nu vin spre Tine, Doamne, nu e decât o nebunie.”
Au existat două variante a Mesei Tăcerii
„Revenind la datele istorice ale construcţiei ansamblului, perioada realizării Mesei Tăcerii este probabil elementul cel mai controversat din istoria ansamblului. În mod cert au existat două variante, iar prima din ele constituie de fapt obiectul discuţiilor. În esenţă, se ştie că era tot din calcar – dar nu este sigur dacă de Banpotoc – şi de dimensiuni ceva mai reduse. Se pare că a fost cioplită sub supravegherea lui Brâncuşi, însă nu se poate spune cu precizie când, în vara lui 1937 sau poate în luna octombrie sau, cel târziu, în prima parte a lunii noiembrie a anului 1937. Data de edificare a acestei prime variante se pare că este strâns legată de cea a realizării Porţii Sărutului. Ion Mocioi, de pildă, consideră că, „În luna octombrie 1937, paralel cu îndrumarea lucrărilor de fundaţie şi ridicare a <Coloanei> la marginea oraşului, Brâncuşi amplasează şi ridică <Poarta sărutului> şi <Masa rotundă> în aleea din grădina publică. Către sfârşitul lunii, cele două lucrări erau într-un stadiu avansat, astfel că preşedinta Ligii Femeilor Gorjene, la 27 octombrie 1937, când se sărbătorea eroismul gorjenilor în luptele de la Jiu, donează oraşului <Coloana recunoştinţei> şi <Portalul de piatră>”. Ion Pogorilovschi aduce date suplimentare: „E de presupus că la 13 octombrie (1937 – n.n.) Poarta, în forma ei brută, încă nu exista…”, iar „perioada muncii de asamblare a pietrelor în chip de portal tinde să coincidă cu perioada revenirii lui Brâncuşi în ţară, fixată de noi după 19 octombrie (data anunţată de sculptor a ultimei întâlniri probabile cu maharadjahul, ce-l reţinea la Paris) […] 1938 este anul sculptării efective a Porţii.
Brâncuşi zicea „Arta e o taină – o credinţă, nu e o formulă. Când se face după o teorie este falsă”
„Cum vedea Brâncuşi fenomenul artei?” „ Brâncuşi avea convingerea că ARTA „se naşte intuitiv, fără raţiune preconcepută, căci ea este raţiunea însăşi care nu poate fi explicată „a priori”, ea „nu este pedagogie” şi „nu se învaţă”. ARTA „nu copiază natura”, „este altceva decât redarea vieţii: transfigurarea ei” şi „trebuie să fie universală şi accesibilă tuturor”. În acelaşi timp însă „ARTA este o oglindă în care fiecare vede ceea ce gândeşte”. Brâncuşi punea viaţa, în general, sub semnul divinului, al frumuseţii şi al bucuriei, „Viaţa este ceva atât de frumos, de admirabil, de divin, încât nimic nu o poate înlocui”; „Viaţa este cea mai mare bucurie”. „Nu ne dăm seama ce minune reprezintă viaţa!” spunea el, iar propria sa viaţă o vedea în acelaşi fel: „Viaţa mea a fost un şir de miracole”. Avea păreri originale despre misterele existenţei: „Viaţa e ca o spirală. Nu ştim în ce direcţie se află ţinta. Trebuie să înaintăm în direcţia pe care o socotim cea bună”; „Viaţa este un ferment şi trebuie să menţină transformarea ca să te numeşti viu”; „Viaţa este arta, arta este un foc”. De asemenea el considera că arta adevărată trebuie să fie o manifestare (sau revelare) a unor legi (sau forţe) universale de natură divină: „Demult de tot, religia dăruise omului o concepţie despre forţele creatoare ce stau în tot ce există. Oamenii învăţaseră cum să reveleze prin arta lor, cum să personifice aceste forţe divine. Astăzi filosofia ne face să concepem un act creator unic, o lege universală, impersonală, nedefinită, din care emană tot ce există. Aceasta este legea universală căreia arta trebuie să-i fie manifestare, supunându-se principiilor şi eliberându-se de convenţii perimate care, acum, au devenit inutile şi induc în eroare.”
Un tânăr spirit românesc şi universal
„Trebuie specificat că Brâncuşi a plecat la Paris pe 2 septembrie 1937. Urma să se întâlnească acolo cu maharadjahul Yeswant Rao, în vederea discutării construcţiei unui templu la Indore. Maharadjahul şi-a întârziat însă de două ori mult anunţata vizită. Pe 15 octombrie 1937 Brâncuşi îi scrie lui Şt. Georgescu-Gorjan că prinţul urma să sosească la Paris doar pe 19 octombrie (5, p.10). După cum precizează Şt. Georgescu-Gorjan în cartea Templul din Indor, sculptorul a avut „o scurtă revenire în România, pe la începutul lui noiembrie 1937”, când a participat probabil la târnosirea Bisericii „Sfinţii Apostoli” din Târgu-Jiu, la 7 noiembrie. Se înapoiază la Paris, după care va pleca la Genova, de unde se va îmbarca spre Bombay. Se va întoarce din India tot la Genova, pe 8 februarie 1938 . Această succesiune de evenimente denotă faptul că după 2 septembrie 1937 şi până la revenirea sa în ţară din 1938, sculptorul nu a mai putut lucra efectiv la opera sa din Târgu-Jiu, cu excepţia unei „scurte reveniri” din toamna lui 1937, în care este probabil să fi realizat sau comandat prima variantă a mesei”.
„Spune-mi te rog de unde vine această dorinţă a lui Brâncuşi de a cunoaşte şi comunica cu lumile şi culturile asiatice?”
„Pentru Brâncuşi, arta prin ea însăşi nu poate exista. De la începuturile ei şi până la accepţia ei ultimă, contemporană, arta a fost un mijloc de propagare a ideilor religioase. Artistul era acel fanatic care ştia cum să materializeze viziunile ce i le dăruise credinţa. De altfel spunea că „artele n-au existat niciodată de sine stătător. Ele au fost întotdeauna apanajul religiilor. De fiecare dată când privim arta religioasă, vedem că au fost create la un moment dat lucruri foarte frumoase, urmând inevitabil însă şi decadenţa”, iar apoi „Religiile au fost înlocuite cu o logică preconcepută, fără a fi confruntată cu adevărul”. Trebuie adăugat că nu era însă de acord cu sentimentele religioase factice, superficiale, neautentice, aşa cum: „arta trebuie eliberată de sentimentalitate şi de narcoticul religiei”. Opera lui Brâncuşi exprimă – aşa cum chiar el a artătat – o concepţie asupra lumii, o cosmogonie. Asemeni sculptorilor din Evul Mediu care îşi transpuneau meditaţiile, rugăciunile şi speranţele lor de viaţă în artă, Brâncuşi închide în statuara sa filosofia unui monist modern şi spiritualitatea străveche a unui taoist. Toată activitatea sa intelectuală converge şi este sintetizată în opera sa, exprimându-se prin ea.
Valeriu Ioan
